Bunica care nu vine niciodată: adevărul din spatele promisiunilor de familie

— Irina, iar mă suni la ora asta? Nu vezi că am treabă? vocea Marianei răsună strident în telefon, în timp ce încerc să-mi stăpânesc lacrimile. E a treia oară săptămâna asta când o rog să stea cu copiii măcar două ore, ca să pot merge la medic. Dar răspunsul e mereu același: „Nu pot acum, poate altădată.”

Mă uit la Vlad, care își bea cafeaua absent, cu ochii în telefon. „Ai vorbit cu mama ta?” îl întreb încet. Ridică din umeri, fără să mă privească. „Știi cum e mama… Are și ea viața ei.”

Viața ei? Mă întreb ce viață poate fi mai importantă decât nepoții pe care îi tot pomenește la fiecare masă de duminică. La fiecare sărbătoare, Mariana povestește tuturor cât de mult îi lipsesc copiii noștri, cât de dor îi este să-i vadă crescând. Dar când vine vorba să ne ajute cu adevărat, să fie acolo când avem nevoie, dispare ca o umbră.

Într-o seară friguroasă de februarie, stau pe podeaua bucătăriei și plâng în tăcere. Maria, fetița noastră de cinci ani, are febră mare. Tudor, băiețelul cel mic, plânge neconsolat pentru că nu găsește ursulețul preferat. Vlad e la serviciu până târziu. Încerc să sun din nou la Mariana. Răspunde după al treilea apel.

— Irina, nu pot veni acum! Am ieșit cu fetele la teatru. Nu pot lipsi!

Închid telefonul și simt cum mă sufoc de furie și neputință. Oare chiar nu vede cât de greu ne este? Oare chiar nu-i pasă?

A doua zi dimineață, Vlad vine acasă obosit și iritat. „De ce nu ai rezolvat cu mama? Mereu trebuie să mă ocup eu de tot!”

Îl privesc neîncrezătoare. „Vlad, am încercat! Dar mama ta nu vrea să vină niciodată. Nu vezi că ne lasă mereu baltă?”

Se ridică brusc de la masă și pleacă fără să spună nimic. Rămân singură cu gândurile mele și cu sentimentul acela apăsător că nu sunt suficientă pentru nimeni.

În weekend mergem la masa de duminică la Mariana acasă. Casa e plină de râsete și miros de cozonac proaspăt. Mariana își ia nepoții în brațe și le promite că data viitoare îi duce în parc sau la film. Copiii râd fericiți, iar eu simt cum mi se strânge inima.

La un moment dat, o prind pe Mariana singură în bucătărie.

— Mariana, te rog… Avem nevoie de ajutorul tău. Nu mai pot singură. Mă simt copleșită.

Se uită la mine cu un zâmbet fals.

— Irina, dragă, fiecare are problemele lui. Eu am muncit o viață întreagă pentru libertatea mea. Acum vreau să mă bucur de ea. Să nu mă judeci!

Nu mai spun nimic. Înghit în sec și ies din bucătărie cu ochii în lacrimi.

Seara, după ce ajungem acasă, Vlad încearcă să mă liniștească.

— Las-o pe mama… Nu o să se schimbe niciodată. Poate ar trebui să ne descurcăm singuri.

— Dar nu e corect! îi răspund printre suspine. Toată lumea vorbește despre familie și sprijin, dar când ai nevoie cu adevărat… rămâi singur.

Trec lunile și oboseala se adună ca o ceață groasă peste sufletul meu. Într-o zi, primesc un telefon de la mama mea, care locuiește la țară, la peste 200 km distanță.

— Irina, am auzit că nu-ți e ușor… Dacă vrei, vin eu câteva zile să te ajut.

Simt cum mi se rupe inima de recunoștință și rușine în același timp. Mama mea, bolnavă de reumatism și cu pensia mică, e dispusă să vină cu trenul doar ca să-mi fie alături.

Când îi spun lui Vlad că mama mea vine să stea cu copiii câteva zile, tace prelung și apoi spune:

— Poate ar trebui să vorbim serios despre ce așteptăm de la familia noastră…

În acele zile în care mama mea e lângă noi, casa se umple de liniște și căldură. Copiii râd din nou, iar eu reușesc să dorm câteva ore legate pentru prima dată după luni întregi.

Într-o seară, stau pe balcon cu mama și îi spun tot ce am pe suflet.

— Mamă… De ce crezi că unii oameni spun una și fac alta? De ce promit că vor fi acolo pentru tine și apoi dispar?

Mama oftează adânc.

— Fiecare om are limitele lui, Irina. Unii nu știu sau nu pot să dăruiască mai mult decât atât. Dar tu trebuie să-ți alegi oamenii pe care te poți baza cu adevărat.

După ce pleacă mama mea acasă, rămân din nou singură cu copiii și cu gândurile mele. Mariana continuă să-și vadă de viața ei: excursii la munte cu prietenele, seri de dansuri populare sau întâlniri la cafenea. La fiecare aniversare sau Crăciun își joacă rolul de bunică iubitoare perfect, dar când vine vorba de ajutor concret… dispare fără urmă.

Într-o zi, Maria mă întreabă:

— Mami, de ce bunica Mariana nu stă niciodată cu noi?

Nu știu ce să-i răspund. Îi spun doar că uneori oamenii mari au alte griji.

Seara aceea mă găsește scriind aceste rânduri cu lacrimi în ochi și sufletul greu: oare cât valorează promisiunile într-o familie? Și cât putem ierta înainte ca sufletul nostru să obosească definitiv?