„Ar Trebui Să Fii Recunoscătoare Că Cineva Te Ajută,” Spun Toți

Când ne-am căsătorit, eu aveam 30 de ani, iar soțul meu, Andrei, avea 29. Eram plini de vise și planuri pentru viitor. Acum, când sărbătorim a cincea aniversare a căsătoriei noastre, acele vise par amintiri îndepărtate. Locuim într-un apartament mic cu o cameră în București. Este înghesuit, dar este ceea ce ne putem permite.

Eu și Andrei ne-am cunoscut la petrecerea unui prieten comun. Era fermecător, amuzant și părea că are viața pusă la punct. Eu lucram ca designer grafic la o firmă mică, iar el era un dezvoltator software în ascensiune. Ne-am plăcut imediat și am început să ne întâlnim. Într-un an eram logodiți, iar șase luni mai târziu eram căsătoriți.

Primul an a fost minunat. Am călătorit, am mâncat des în oraș și ne-am bucurat de compania celuilalt. Dar lucrurile au început să se schimbe când Andrei și-a pierdut locul de muncă la startup-ul tech la care lucra. Compania a dat faliment și, dintr-o dată, stabilitatea noastră financiară era în pericol. Am încercat să fiu sprijinitoare, dar stresul a început să-și pună amprenta asupra amândurora.

Andrei s-a chinuit să găsească un alt loc de muncă în domeniul său. A luat diverse joburi ocazionale, dar nimic nu părea să dureze. Între timp, eu am fost promovată la locul meu de muncă, ceea ce însemna ore mai lungi și mai multe responsabilități. Eram mereu obosită, dar am continuat să trag pentru că credeam că lucrurile se vor îmbunătăți.

Micile noastre apartamente au devenit un câmp de luptă. Andrei petrecea ore întregi la computer, aplicând pentru joburi și lucrând la proiecte freelance care nu păreau să aducă bani. Eu veneam acasă de la muncă, obosită și frustrată, doar pentru a găsi vasele încă în chiuvetă și rufele adunate.

„De ce nu poți să ajuți mai mult pe aici?” îl întrebam.

„Încerc să găsesc un job, Maria,” îmi răspundea el. „Ar trebui să fii recunoscătoare că cineva te ajută.”

Acele cuvinte mă dureau de fiecare dată când le spunea. Recunoscătoare? Pentru ce? Pentru un soț care nu putea să-și păstreze un loc de muncă? Pentru un partener care părea mai interesat de ecranul computerului decât de mine? Dar toți din jurul nostru îi susțineau punctul de vedere.

„Măcar încearcă,” spuneau prietenii mei.

„Face tot ce poate,” adăuga mama mea.

Dar niciodată nu părea suficient. Resentimentul creștea între noi ca o ceață groasă prin care niciunul dintre noi nu putea vedea. Am încetat să mai vorbim despre visele și planurile noastre pentru viitor. Conversațiile noastre s-au limitat la subiecte banale precum facturile și cumpărăturile.

Într-o noapte, după o altă ceartă despre bani și responsabilități, m-am trezit stând pe scara de incendiu din afara apartamentului nostru. Luminile orașului străluceau sub mine, dar nu ofereau niciun confort. Mă simțeam prinsă într-o viață care era departe de ceea ce îmi imaginasem.

Andrei a ieșit și s-a așezat lângă mine. Pentru un moment, am stat acolo în tăcere.

„Îmi pare rău,” a spus el în cele din urmă. „Știu că a fost greu.”

„Da,” i-am răspuns eu, neștiind ce altceva să spun.

Am stat acolo puțin mai mult înainte de a ne întoarce înăuntru. Dar nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Certurile au continuat, resentimentele au crescut și distanța dintre noi s-a mărit.

Pe măsură ce marcăm a cincea aniversare a căsătoriei noastre, nu există nicio sărbătoare. Nici o cină romantică sau cadouri din inimă. Doar două persoane care trăiesc într-un apartament mic cu o cameră, întrebându-se unde a mers totul prost.

Nu știu ce ne rezervă viitorul. Poate lucrurile se vor îmbunătăți sau poate nu. Dar pentru moment, tot ce pot face este să iau fiecare zi pe rând și să sper că într-o zi ne vom regăsi drumul unul către celălalt.