„Am vrut să divorțez de Radu după ce m-a înșelat, dar părinții mei m-au oprit”

— Cum ai putut, Radu? am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar el stătea în pragul ușii, cu privirea în pământ. Pe masă, telefonul lui vibra insistent, iar numele „Mirela” strălucea pe ecran ca un blestem.

Nu știu cum am ajuns aici. Când l-am cunoscut pe Radu, aveam doar 19 ani, proaspătă studentă la Litere, visătoare și naivă. El era cu doi ani mai mare, student la Politehnică, mereu cu glumele la el și cu ochii aceia verzi care păreau să vadă direct în sufletul meu. Nu mă interesa nimeni altcineva, dar el a știut să mă cucerească. Primele luni au fost ca un vis: plimbări prin Herăstrău, cafele la „La Copac”, promisiuni șoptite sub stele.

După trei ani, m-a cerut de soție. Mama a plâns de fericire, tata l-a bătut pe umăr și i-a spus că are grijă de comoara lui. Nunta a fost ca-n povești, cu rude din tot județul și prieteni care dansau până dimineața. Am crezut că nimic nu ne poate despărți.

Dar viața nu e ca în filmele de la televizor. După nuntă, Radu s-a angajat la o firmă de construcții, iar eu am început să predau limba română la un liceu din cartier. Ne vedeam tot mai puțin, el venea târziu acasă, obosit și nervos. Eu mă simțeam tot mai singură, prinsă între teancuri de lucrări de corectat și visuri neîmplinite.

Într-o seară de toamnă, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd mâine.” Semnat: Mirela. Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat toată noaptea trează, răscolind fiecare amintire, fiecare gest al lui din ultimele luni.

A doua zi, l-am confruntat. A încercat să nege, apoi a recunoscut. „A fost doar o greșeală… Nu înseamnă nimic…” Dar pentru mine însemna totul. Lumea mea s-a prăbușit.

Am plecat la ai mei, în Ploiești. Mama m-a luat în brațe și a plâns cu mine. Tata s-a închis în birou și nu a scos o vorbă toată ziua. După două zile, m-au chemat amândoi la masă.

— Irina, nu poți să-ți distrugi căsnicia pentru o prostie de-a lui Radu, a spus mama cu voce blândă dar fermă. Toți bărbații greșesc la un moment dat. Important e să-l ierți și să mergeți mai departe.

— Tata tău m-a rănit și el când eram tineri, dar uite-ne acum… Familia e mai presus de orice.

Am simțit cum mă sufoc. Eu voiam să plec, să-l las pe Radu cu regretele lui și să-mi refac viața. Dar presiunea părinților era uriașă. În satul nostru divorțul era încă o rușine, iar mama nu voia să audă de așa ceva.

Radu a venit după mine cu flori și promisiuni. A plâns în genunchi în fața părinților mei:

— Vă rog, nu mă lăsați să o pierd! Am greșit, dar o iubesc!

Am cedat. M-am întors acasă cu el, dar nimic nu mai era la fel. Fiecare atingere era forțată, fiecare zâmbet – o mască. M-am aruncat în muncă, am început să fac voluntariat la bibliotecă și să evit serile acasă.

Într-o zi, la școală, colega mea Simona m-a tras deoparte:

— Irina, tu ești bine? Pari mereu absentă… Dacă vrei să vorbești…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece:

— Știi… mama mea a divorțat când aveam 10 ani. A fost greu la început, dar apoi am văzut-o fericită pentru prima dată. Nu trăi pentru alții.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o seară, când Radu a venit acasă târziu și nici măcar nu s-a uitat la mine, am simțit că nu mai pot continua așa.

— Radu… vreau să divorțăm.

A rămas mut câteva secunde.

— Irina… te rog… Nu putem încerca din nou?

— Am încercat deja. Dar eu nu mai sunt aceeași.

A doua zi am sunat-o pe mama.

— Nu pot trăi doar ca să vă fac pe voi fericiți! am strigat printre lacrimi.

A urmat o perioadă grea: certuri cu părinții, priviri acuzatoare din partea rudelor, bârfe prin sat. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am descoperit că pot fi puternică și singură.

Acum, după doi ani de la divorț, încă mă doare trădarea lui Radu și presiunea familiei mele. Dar mă bucur că am avut curajul să-mi ascult inima.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că „așa trebuie”? Oare când vom avea curajul să ne alegem fericirea înaintea aparențelor?