„Am stat împreună, am plâns: Iubitul fiicei mele a părăsit-o, soțul meu de asemenea”: Am primit un mesaj după 25 de ani de căsnicie. Nici măcar nu am meritat o conversație

Era o seară de joi când lumea așa cum o știam a început să se năruie. Fiica mea, Andreea, o studentă plină de viață de 21 de ani, tocmai trecuse printr-o despărțire dureroasă. Iubitul ei, Vlad, cu care fusese aproape trei ani, a decis să pună capăt relației printr-un mesaj text. Mesajul a fost scurt, rece și impersonal. Andreea a fost devastată. A venit la mine în căutare de consolare, căutând un umăr pe care să plângă. Puțin știa ea că urma să mă confrunt cu un destin similar.

Sâmbăta următoare a început ca orice altă zi. Făceam rufe, gândindu-mă să pregătesc o cină frumoasă pentru soțul meu, Adrian, și pentru mine. Fusesem căsătoriți de 25 de ani și, deși căsnicia noastră avusese suișuri și coborâșuri, credeam că suntem solizi, de neclintit. Această credință s-a spulberat când telefonul meu a vibrat cu un nou mesaj. Era de la Adrian.

„Nu mai pot face asta. Îmi pare rău, Delia. M-am mutat. Nu încerca să mă contactezi.”

Mâinile mi-au tremurat când am citit și recitit mesajul. Douăzeci și cinci de ani reduși la câteva cuvinte reci pe un ecran. Am simțit un amestec de furie, confuzie și tristețe profundă. Cum a putut să facă asta? De ce nu a putut să mă înfrunte? Întrebările se învârteau în capul meu, fiecare fără răspuns.

Când Andreea m-a văzut plângând, a venit în fugă, ochii ei încă roșii de la propria inimă frântă. „Mamă, ce s-a întâmplat?” a întrebat ea, vocea îi era plină de îngrijorare.

„Este tatăl tău,” am reușit să spun între suspine. „Ne-a părăsit.”

Am stat împreună pe canapeaua din sufragerie, ținându-ne una pe alta, plângând pentru dragostea pe care am crezut că este stabilă, pentru bărbații care ne-au părăsit atât de laș. Casa părea mai goală, tăcerea mai zgomotoasă, aerul din jurul nostru mai greu cu durerea noastră comună.

Adrian s-a întors două ore mai târziu, nu pentru a-și cere scuze sau a explica, ci pentru a-și colecta unele dintre lucrurile sale. Era distant, ochii lui evitându-mi privirea. Am vrut să țip, să întreb de ce, dar cuvintele nu ieșeau. A plecat la fel de repede cum venise, lăsând un gol care fusese odată umplut de prezența lui.

În zilele care au urmat, Andreea și cu mine am încercat să ne susținem reciproc. Am vorbit, am plâns și am stat în tăcere. Durerea era crudă, iar vindecarea părea un vis îndepărtat. Prietenii și familia și-au oferit simpatiile, dar cuvintele lor păreau goale. Cum repari o inimă care a fost frântă atât de neașteptat?

Săptămânile s-au transformat în luni. Viața a trebuit să continue. Andreea s-a întors la facultate, zâmbetul ei nu era la fel de strălucitor ca înainte. M-am întors la serviciu, interacțiunile mele erau mecanice. Trădarea persista ca o umbră, un constant reminder al dragostei pe care am crezut că va dura, dar nu a fost așa.

Am învățat să ne descurcăm, să ne adaptăm la noua noastră realitate. Dar cicatricile au rămas, un testament al bărbaților care au plecat fără un rămas-bun adecvat, fără o conversație față în față. Au ales calea cea mai ușoară, lăsându-ne să adunăm bucățile vieților noastre sfărâmate.