Am ridicat telefonul prietenei mele și am auzit vocea soțului meu

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! vocea mi-a tremurat, deși încercam să par calmă. Mâinile îmi erau reci, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și cei din blocul vecin. Stăteam în mijlocul sufrageriei Sorinei, cu telefonul ei în mână, încăpățânându-mă să nu izbucnesc în lacrimi.

Totul a început într-o zi de joi, când am ieșit mai devreme de la serviciu. Eram obosită, dar gândul la liniștea casei mă făcea să zâmbesc. Înainte să ajung acasă, am primit un mesaj de la Sorina: „Poți să treci pe la mine? Am nevoie să vorbesc cu cineva.” Sorina era prietena mea din facultate, aproape ca o soră. De când divorțase de Radu, părea tot mai abătută. Am lăsat totul baltă și am mers la ea.

Când am intrat, am simțit imediat tensiunea din aer. Sorina era palidă, cu ochii umflați de plâns. Am încercat să o înveselesc, am vorbit despre orice altceva decât despre problemele ei. La un moment dat, telefonul ei a început să vibreze insistent pe masă. Sorina era la baie. Fără să mă gândesc prea mult, am ridicat telefonul — pe ecran apărea „Necunoscut”. Am răspuns instinctiv.

— Alo? am spus încet.

O secundă de liniște. Apoi, vocea lui Vlad, soțul meu: „Sorina? Ești acolo?”

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum lumea se oprește în loc. Nu putea fi adevărat. Vlad? Pe telefonul Sorinei? Am închis imediat, cu mâna tremurândă. Când Sorina s-a întors, m-am uitat la ea ca și cum aș fi văzut-o pentru prima dată.

— Cine era? a întrebat ea, evitându-mi privirea.

— Vlad, am șoptit. De ce te sună Vlad?

Sorina a început să plângă în hohote. S-a prăbușit pe canapea și a început să-și ceară iertare printre suspine. „Nu am vrut să se întâmple… Totul a fost o greșeală… M-am simțit singură după divorț… Vlad era acolo…”

Nu-mi venea să cred ce aud. Am simțit cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca o palmă peste față. Îmi venea să țip, să fug, să sparg ceva. Dar am rămas pe loc, paralizată.

— De cât timp? am întrebat cu o voce străină.

— De aproape șase luni… a răspuns ea printre lacrimi.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic. Mergeam pe stradă fără să văd nimic în jur. Oamenii treceau pe lângă mine ca niște umbre. M-am oprit într-un parc și am început să plâng în hohote, fără rușine.

Acasă, Vlad mă aștepta liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când m-a văzut intrând cu ochii roșii și fața umflată de plâns, s-a ridicat speriat.

— Ce s-a întâmplat?

— Știi foarte bine ce s-a întâmplat! i-am strigat. Cum ai putut? Cu cea mai bună prietenă a mea?

A încercat să nege la început, apoi a recunoscut totul. „Am fost slab… Nu știu ce a fost cu mine… N-am vrut să te rănesc…”

Am simțit că mă sufoc. Toate serile în care Vlad întârzia la birou, toate mesajele scurte și reci… Totul avea acum sens. M-am simțit trădată nu doar de el, ci și de Sorina — omul căruia îi spusesem toate secretele mele.

Au urmat zile întregi de tăcere și lacrimi. Mama m-a sunat într-o seară:

— Ce ai pățit, Ilinca? Te aud plângând…

Nu am putut să-i spun adevărul. Cum să-i spun mamei că soțul meu m-a înșelat cu cea mai bună prietenă? Cum să-i spun că nu mai am încredere în nimeni?

La serviciu eram absentă. Colegii mă întrebau dacă sunt bolnavă. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat la ea:

— Ilinca, dacă ai nevoie de timp liber, spune-mi. Nu ești singură.

Dar mă simțeam singură ca niciodată.

Într-o seară, Vlad a venit acasă cu un buchet mare de trandafiri.

— Te rog, Ilinca… Hai să încercăm să reparăm lucrurile…

L-am privit lung. În ochii lui vedeam teamă și regret, dar nu mai simțeam nimic pentru el. Nici iubire, nici ură — doar un gol imens.

Am decis să plec pentru o vreme la sora mea, Anca, la Ploiești. Ea m-a primit cu brațele deschise.

— Oamenii greșesc, Ilinca… Dar nu toți merită iertarea ta.

Am stat nopți întregi vorbind cu Anca despre copilărie, despre visele noastre din liceu, despre cum ne imaginam că va arăta viața noastră la 30 de ani. Niciuna dintre noi nu-și imaginase așa ceva.

După două luni, Vlad mi-a trimis un mesaj lung în care își cerea iertare și îmi spunea că mă iubește încă. Sorina nu mi-a mai scris niciodată.

Am revenit acasă într-o zi ploioasă de aprilie. Am intrat în apartamentul gol și am simțit pentru prima dată liniște. M-am uitat pe geam la orașul care părea că merge mai departe fără mine și mi-am dat seama că trebuie să merg și eu mai departe.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet — nici pe Vlad, nici pe Sorina. Dar știu că merit mai mult decât minciuni și trădare.

Oare câți dintre noi trăim cu iluzii despre cei dragi? Cât de bine îi cunoaștem cu adevărat pe oamenii din viața noastră?