„Am închis ușa în urma mea, pentru că nu mai pot să te privesc” – Povestea despărțirii după 30 de ani de căsnicie

„Închid ușa în urma mea, pentru că nu mai pot să te privesc.” Cuvintele lui Doru au rămas suspendate în aer, grele ca o sentință. Stătea în hol, cu valiza albastră pe care o cumpărasem împreună acum douăzeci de ani, când visam la vacanțe pe litoral. Acum, valiza era plină cu hainele lui, câteva cărți și, probabil, toate speranțele pe care le mai avea. Nu a ridicat tonul, nu a plâns. Eu nici atât. Am rămas nemișcată, cu mâna pe clanță, simțind cum tot ce am construit împreună se prăbușește fără zgomot.

Nu știu exact când am început să ne pierdem. Poate după ce copiii au plecat la facultate și casa s-a umplut de tăceri. Poate când am început să vorbim doar despre facturi, rate și ce trebuie cumpărat de la piață. Sau poate când am uitat să ne privim cu adevărat. Doru era mereu obosit, eu mereu nemulțumită. El venea târziu de la serviciu, eu îl așteptam cu ciorba caldă și reproșurile reci.

În seara aceea, după ce a plecat, am rămas pe hol minute întregi. M-am așezat pe podea și am privit ușa închisă. Nu am plâns. Nici nu am țipat. Doar am simțit un gol imens care mă înghițea încet. Telefonul a sunat – era fiica mea, Irina. „Mamă, ce faci? Ești bine?” Am vrut să-i spun adevărul, dar mi-a ieșit doar un „Da, sunt bine”. Cum să-i spun că tatăl ei tocmai a plecat? Că după 30 de ani nu mai știu cine sunt fără el?

A doua zi dimineață, am găsit pe masă un bilet: „Îmi pare rău. Nu mai pot.” Atât. Fără explicații, fără scuze. Am început să mă întreb: unde am greșit? Am fost prea rece? Prea obosită? Sau poate doar prea prezentă într-o viață care nu-l mai încăpea pe el? Am deschis dulapul și am văzut spațiul gol unde erau hainele lui. Am simțit un val de furie – cum a putut să plece așa? Fără să lupte? Fără să-mi spună ce-l doare?

Seara următoare, sora mea, Mariana, a venit la mine cu o pungă de covrigi calzi și două cafele. „Nu ești singură”, mi-a spus ea și m-a luat în brațe. Am izbucnit în plâns abia atunci. „De ce pe mine? Ce-am făcut greșit?” Mariana m-a privit lung: „Poate n-ai făcut nimic greșit. Poate doar v-ați pierdut pe drum.”

Au urmat zile lungi și nopți albe. M-am trezit de multe ori vorbind singură prin casă: „Doru, unde ești? De ce nu-mi spui ce s-a întâmplat?” Am găsit într-un sertar o fotografie veche – eram tineri, la munte, râdeam cu gura până la urechi. M-am întrebat dacă acei oameni mai există undeva sau dacă s-au pierdut definitiv.

Irina și fratele ei, Vlad, au venit acasă într-un weekend. S-au uitat la mine ca la o străină. „Mamă, trebuie să mergi mai departe”, mi-a spus Vlad. Dar cum? Cum să mergi mai departe când totul te doare? Când fiecare colț al casei îți amintește de cineva care nu mai e?

Într-o zi, l-am întâlnit pe Doru la supermarket. Era cu altcineva – o femeie brunetă, cu ochi calzi. S-a uitat la mine scurt, apoi și-a coborât privirea. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am ascuns printre rafturi și am plâns ca un copil. Nu pentru că avea pe altcineva – ci pentru că eu nu mai aveam pe nimeni.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă regăsesc. Am ieșit la plimbare cu vecina mea, Lenuța, am mers la biserică duminica și am început să citesc din nou romane polițiste – pasiunea mea din tinerețe. Dar încă mă bântuie întrebarea: când s-a rupt totul? Oare dacă aș fi vorbit mai mult cu el… dacă l-aș fi ascultat… dacă ne-am fi dat o șansă?

Într-o seară, Irina m-a întrebat: „Mamă, îl urăști?” Nu știu ce să-i răspund. Nu-l urăsc pe Doru. Îl compătimesc. Și mă compătimesc și pe mine pentru tot ce n-am avut curajul să spunem la timp.

Acum stau la fereastră și privesc orașul luminat noaptea. Mă gândesc la toate femeile care rămân singure după o viață întreagă trăită pentru alții. La câte tăceri ucid iubirea fără ca măcar să ne dăm seama.

Poate că nu există vinovați – doar oameni care nu mai știu să se iubească atunci când viața îi apasă prea tare.

Oare câți dintre noi trăim lângă cineva ani întregi fără să-l mai vedem cu adevărat? Și câți avem curajul să spunem ce ne doare înainte să fie prea târziu?