Am închis ochii la infidelitatea lui – până când am căzut pe stradă și am aflat cine îmi este cu adevărat alături

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că nu văd! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la reflexia mea palidă din geamul bucătăriei. Ilinca, sora mea mai mică, mă privea cu ochii mari, plini de compasiune și teamă.

— Ce s-a întâmplat, Sorina? — a întrebat ea încet, de parcă se temea să nu spargă ceva fragil în mine.

Mi-am strâns halatul pe lângă corp și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. De ani de zile știam că Mihai, soțul meu, mă înșală. Îi simțeam parfumul străin pe haine, îi vedeam privirea vinovată când primea mesaje târzii. Dar am tăcut. Am tăcut pentru copii, pentru liniștea aparentă a casei noastre din Ploiești, pentru ca lumea să nu șușotească despre noi la piață sau la biserică.

— Nu pot să-l pierd, Ilinca. Nu pot să-i las pe copii fără tată. — am șoptit, aproape fără glas.

Ilinca s-a apropiat și m-a luat în brațe. — Sorina, nu poți trăi așa. O să te pierzi pe tine.

Am dat din cap, dar nu aveam curajul să o contrazic. În fiecare dimineață mă trezeam cu stomacul strâns, mă uitam la Mihai cum își bea cafeaua absent și mă întrebam dacă azi va veni acasă sau va rămâne iar „peste program”. Copiii, Ana și Vlad, erau prea mici ca să înțeleagă. Mă agățam de zâmbetele lor ca de o ancoră într-o mare agitată.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, grăbită să ajung la școală după Vlad, am alunecat pe trotuarul ud și am căzut rău. Durerea mi-a tăiat respirația și am simțit cum lumea se învârte în jurul meu. Oamenii treceau pe lângă mine, unii se uitau curioși, alții grăbiți. Am încercat să mă ridic, dar piciorul drept nu mă asculta.

— Doamnă, sunteți bine? — o voce bărbătească m-a scos din ceața durerii.

Era domnul Popescu, vecinul nostru de la trei. M-a ajutat să mă ridic și a chemat ambulanța. În drum spre spital, am încercat să-l sun pe Mihai. A răspuns abia după al treilea apel.

— Ce s-a întâmplat? Sunt ocupat la birou.

— Am căzut… Sunt la spital… Cred că mi-am rupt piciorul…

— Nu pot veni acum. Vorbim mai târziu.

Am închis ochii și am simțit cum ceva din mine se rupe definitiv. În salonul rece de la ortopedie, Ilinca a venit prima. A stat cu mine ore întregi, mi-a adus apă și mi-a ținut mâna când doctorul mi-a spus că voi avea nevoie de operație și recuperare lungă.

Mihai a venit abia a doua zi dimineață. A intrat grăbit, cu telefonul la ureche.

— Ești bine? Trebuie să plec la serviciu imediat. Să-mi spui dacă ai nevoie de ceva.

Atât. Nicio îmbrățișare, nicio vorbă caldă. Am simțit cum golul dintre noi devine un hău de netrecut.

În zilele următoare, Ilinca a avut grijă de copii, mama a venit din sat să mă ajute cu mâncarea și curățenia. Prietenele mele au venit cu flori și vorbe bune. Mihai era tot mai absent.

Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon pe hol:

— Nu pot veni azi… Da, e tot la spital… Nu știu cât mai stau aici…

Atunci am știut sigur: nu mai era nimic de salvat.

După două săptămâni de spitalizare și încă una acasă în cârje, am avut timp să mă gândesc la tot ce trăisem în ultimii ani. La frica de singurătate care mă ținuse captivă într-o relație moartă. La sacrificiile făcute pentru o familie care exista doar pe hârtie.

Într-o după-amiază liniștită, Ana s-a așezat lângă mine pe canapea și m-a întrebat:

— Mami, de ce ești tristă?

Am privit-o lung și am simțit cum lacrimile îmi urcă iar în ochi.

— Pentru că uneori oamenii mari fac greșeli și le e frică să le repare…

A doua zi l-am chemat pe Mihai la o discuție serioasă. Am vorbit calm despre tot ce simțisem, despre cât de singură m-am simțit în toți acești ani.

— Sorina, nu vreau scandaluri… Hai să lăsăm lucrurile așa cum sunt…

— Nu mai pot trăi așa! — i-am spus cu voce fermă. — Copiii merită adevărul și eu merit liniște.

A plecat trântind ușa. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit o ușurare ciudată.

Au urmat luni grele: avocați, discuții despre custodie, priviri piezișe din partea vecinilor. Dar Ilinca mi-a fost mereu aproape. Mama m-a susținut cum a putut. Prietenele m-au ajutat să nu uit cine sunt.

Am început să merg la terapie și să descopăr încet cine e Sorina fără Mihai. Să râd din nou cu copiii mei, să ies la plimbare prin parc chiar dacă încă șchiopătam puțin.

Într-o seară de vară, stând pe balcon cu Ilinca și privind apusul peste blocurile gri, am întrebat-o:

— Crezi că am făcut bine?

Ea m-a strâns de mână și mi-a zâmbit:

— Ai făcut ce trebuia pentru tine și pentru copii. Restul… va veni cu timpul.

Acum știu că adevărul doare uneori mai tare decât minciuna, dar doar el te poate elibera cu adevărat. M-am întrebat adesea: câte femei mai trăiesc ca mine? Câte dintre noi aleg să tacă de frica singurătății? Poate e timpul să vorbim deschis despre asta…