Am fugit de acasă: povestea mea despre curaj, frică și regăsire

— Nu mai pot, mamaie! Nu mai pot! — am urlat în gând, în timp ce mâinile îmi tremurau pe valiza veche, ascunsă sub patul nostru. Era o după-amiază sufocantă de august, iar liniștea din apartament era apăsătoare. Soțul meu, Radu, și mama lui, doamna Viorica, plecaseră la piață. Aveam exact douăzeci de minute să decid dacă rămân sau dacă fug.

Nu era prima dată când mă gândeam să plec. De fapt, în fiecare seară, când Radu ridica vocea sau când doamna Viorica îmi arunca priviri tăioase peste masă, visam la momentul acesta. Dar niciodată nu avusesem curajul. Mă țineau pe loc rușinea, frica de gura lumii și speranța naivă că poate, într-o zi, totul se va schimba.

— Ce faci acolo, Ilinca? — vocea mamei lui răsuna mereu în mintea mea, chiar și când nu era acasă. — Ai pus prea multă sare în ciorbă! Nu vezi că Radu nu mănâncă nimic din ce gătești?

Radu nu mă bătea. Nu fizic. Dar fiecare cuvânt rostit cu dispreț, fiecare ușă trântită, fiecare seară în care stătea cu ochii în telefon și nu mă vedea… toate astea mă loveau mai tare decât orice palmă. Și totuși, nu puteam să plec. Cine eram eu fără el? Unde să mă duc? Părinții mei erau la țară, bătrâni și bolnavi. Prietenele mele se îndepărtaseră una câte una, sătule să mă audă plângându-mă fără să fac nimic.

În acea zi însă, ceva s-a rupt în mine. Poate a fost felul în care doamna Viorica mi-a spus dimineața:

— Ilinca, să nu uiți să speli perdelele azi! Și vezi că ai lăsat firimituri pe masă. Dacă nu ești în stare să ții o casă curată, ce fel de femeie ești?

Poate a fost privirea goală a lui Radu când i-am spus că mă doare capul și că aș vrea să ieșim la o plimbare.

— Ieși singură dacă vrei. Eu am treabă.

Am simțit atunci că nu mai pot respira. Că dacă mai stau o zi acolo, mă pierd pe mine însămi pentru totdeauna.

Am aruncat câteva haine în valiză. Am luat actele, telefonul și portofelul. Am scris un bilet scurt: „Nu mai pot. Îmi pare rău.” L-am lăsat pe masa din bucătărie și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Pe stradă, soarele ardea nemilos. Mergeam repede, cu capul plecat, de parcă toți vecinii ar fi știut ce fac. M-am urcat în primul autobuz care a venit și am coborât la Gara de Nord. Nu aveam niciun plan. Am sunat-o pe sora mea, Anca.

— Ilinca? Ce s-a întâmplat?

— Am plecat de acasă… Nu mai puteam… Poți să mă primești câteva zile?

A tăcut câteva secunde.

— Vin să te iau. Stai acolo.

Când am ajuns la ea acasă, m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Am plâns ore întregi. M-am simțit mică și vinovată. M-am gândit la Radu — oare îi pasă? Oare va încerca să mă caute? Sau va fi ușurat că am dispărut?

În primele zile nu am putut dormi deloc. M-am trezit de nenumărate ori speriată că aud cheia în ușă sau vocea doamnei Viorica certându-mă pentru ceva ce nici nu făcusem. Anca mi-a făcut ceai și mi-a spus:

— Ilinca, ai făcut bine că ai plecat. Nu ești singură.

Dar eu mă simțeam singură. Și rușinată. Cum să le spun părinților mei? Ce vor zice rudele? Vecinii? Oamenii din satul nostru mic unde toată lumea știe totul?

Într-o seară, Radu m-a sunat.

— Unde ești? Cum ai putut să faci asta? Mama e distrusă! Eu… nici nu știu ce să cred despre tine!

Vocea lui era rece și tăioasă.

— Radu… nu mai pot… Am nevoie de timp…

— Ai nevoie de timp? După tot ce am făcut pentru tine? După tot ce a investit mama în tine?

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Îmi pare rău…

A închis brusc.

După acel apel, am început să mă întreb dacă nu cumva exagerez. Dacă nu cumva eu sunt problema. Dar Anca m-a ajutat să văd lucrurile altfel:

— Ilinca, tu ai dreptul la fericire! La liniște! Nu ești obligată să trăiești cu cineva care te face să te simți mică.

Au trecut două săptămâni de atunci. Încet-încet, am început să respir din nou. Să mă bucur de lucruri mici: o cafea băută pe balcon dimineața, o carte bună citită fără teama că cineva mă va certa că pierd vremea.

Dar încă mă bântuie întrebările: Oare am făcut bine? Oare voi putea vreodată să iert — pe ei sau pe mine însămi? Cum găsești curajul să-ți reconstruiești viața când tot ce știai s-a prăbușit?

Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească răspunsuri sau măcar să-și pună întrebările potrivite. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult trebuie să suferim înainte să spunem „ajunge”?