Am fost mereu cea care a salvat căsnicia noastră. Când am renunțat, el a început să lupte pentru noi

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care repară totul! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică din Bacău, aerul era greu, ca și cum toate certurile noastre din ultimii ani s-ar fi adunat între pereți. Vlad stătea la masă, cu privirea pierdută în cana de ceai, evitând să mă privească.

— Nu e chiar așa, a murmurat el, dar vocea îi era slabă, fără convingere.

Am simțit cum mă cuprinde furia. — Ba da, Vlad! De fiecare dată când ne certăm, eu sunt cea care vine la tine, eu sunt cea care își cere scuze, chiar și când nu am greșit cu nimic! Tu doar taci, te închizi în tine și aștepți să treacă furtuna. Dar furtuna asta e în mine, nu în tine!

A ridicat din umeri, ca și cum nu ar fi știut ce să spună. M-am așezat pe scaunul din fața lui, cu palmele strânse în poală. — Ți se pare normal să trăim așa? Să nu vorbim cu zilele, să ne prefacem că totul e bine doar pentru copii?

El a oftat adânc. — Nu vreau să ne certăm, Maria. Nu știu cum să fac altfel.

Asta era problema noastră de ani de zile. Vlad nu știa să vorbească despre ce simte. Când aveam probleme, el se retrăgea, mergea la pescuit cu prietenii sau se ascundea în garaj, reparând la nesfârșit aceeași bicicletă veche. Eu rămâneam singură cu grijile, cu fricile, cu dorința de a salva ce mai era de salvat.

Când ne-am căsătorit, eram convinși că iubirea noastră va fi de ajuns. Ne-am mutat într-un apartament mic, am făcut copii, am muncit amândoi din greu. Dar viața nu e ca în filme. Facturile, oboseala, lipsa timpului pentru noi doi, toate s-au adunat ca niște pietre pe sufletul meu. Și, de fiecare dată când simțeam că ne pierdem, eu eram cea care încerca să ne aducă înapoi.

Îmi amintesc o seară de iarnă, când copiii erau mici și bolnavi, iar Vlad a venit târziu acasă, obosit și morocănos. Eu eram epuizată, dar tot eu am găsit puterea să-l iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine. El doar a dat din cap, fără să spună nimic. Atunci am simțit pentru prima dată că sunt singură în doi.

Anii au trecut, iar eu am continuat să fiu liantul familiei. La fiecare aniversare, eu eram cea care organiza totul, care se asigura că avem un tort, că facem poze, că râdem, chiar dacă Vlad era absent cu gândul. La fiecare Crăciun, eu împodobeam bradul cu copiii, în timp ce el se uita la televizor sau ieșea la o țigară pe balcon.

Prietenii mei îmi spuneau că sunt prea bună, că nu e normal să trag doar eu. Mama îmi repeta mereu: „Maria, nu poți să duci totul singură. O căsnicie e muncă de echipă.” Dar eu nu voiam să renunț. Îl iubeam pe Vlad, chiar dacă nu mai era bărbatul de care mă îndrăgostisem. Îmi era teamă de singurătate, de gura lumii, de ce ar spune copiii dacă ne-am despărți.

Apoi, într-o zi, ceva s-a rupt în mine. Era o dimineață de primăvară, iar Vlad plecase la serviciu fără să-mi spună măcar „bună dimineața”. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Aveam cearcăne adânci, ochii triști, zâmbetul dispăruse de mult. Am simțit că nu mai pot. Nu mai voiam să fiu singura care luptă.

În acea zi, am decis să nu mai fac nimic. Nu am mai încercat să-l sun, nu am mai pregătit cina preferată, nu am mai inițiat nicio discuție. Am început să mă ocup mai mult de mine, să ies la plimbare, să citesc, să vorbesc cu prietenele. Copiii au observat că sunt mai liniștită, iar Vlad… Vlad părea pierdut.

După câteva zile de tăcere, a venit la mine în bucătărie, cu ochii roșii de oboseală. — Maria, ce se întâmplă cu noi? De ce nu mai vorbești cu mine?

L-am privit în ochi, fără să plâng, fără să ridic vocea. — Pentru că m-am săturat să fiu singura care încearcă. Dacă vrei să mai fim o familie, trebuie să lupți și tu. Eu nu mai pot singură.

A rămas mut, apoi a ieșit din cameră. În seara aceea, nu a dormit acasă. M-am gândit că poate asta e sfârșitul. Dar, spre surprinderea mea, a doua zi a venit cu un buchet de lalele, florile mele preferate. M-a privit cu o sinceritate pe care nu i-o mai văzusem de ani de zile.

— Îmi pare rău, Maria. Am fost un laș. Mi-a fost frică să mă deschid, să vorbesc despre ce simt. Dar nu vreau să te pierd. Spune-mi ce să fac, te rog.

Pentru prima dată, am simțit că Vlad chiar vrea să schimbe ceva. Am început să vorbim, să ne spunem ce ne doare, ce ne lipsește. Nu a fost ușor. Au fost multe lacrimi, multe reproșuri, dar și momente de apropiere cum nu mai avusesem de mult. Am mers la consiliere de cuplu, am învățat să ne ascultăm, să ne respectăm spațiul și nevoile.

Copiii au simțit și ei schimbarea. Casa noastră a devenit mai caldă, mai veselă. Am început să ieșim împreună, să râdem, să ne bucurăm de lucruri simple. Vlad nu s-a transformat peste noapte, dar a început să facă mici gesturi care pentru mine înseamnă totul: mă sună în pauza de la serviciu, îmi aduce flori fără motiv, mă întreabă cum mă simt.

Uneori mă întreb de ce a trebuit să ajungem atât de departe ca să ne dăm seama cât de mult contează să luptăm împreună. Poate că, dacă aș fi renunțat mai devreme să salvez totul singură, Vlad ar fi înțeles mai repede cât de mult mă doare. Sau poate că fiecare poveste are nevoie de un moment de cumpănă ca să renască.

Acum, când privesc în urmă, nu știu dacă am făcut bine să trag de noi atâția ani. Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu niciodată singură în doi. Oare câte femei trăiesc aceeași poveste, dar nu au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?