„Am crezut că prietenia noastră e pentru totdeauna”

— Nu știu cum să-ți spun, dar… nu mai pot, Ana. M-am săturat să fiu mereu „cea de rezervă”.

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mea mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Era o dimineață de martie, cu soarele timid intrând printre jaluzele, dar totul părea brusc rece și străin. Am rămas cu cana în mână, uitându-mă la ea ca la o străină, deși ne știam de aproape cincisprezece ani.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

Irina a oftat, și-a strâns palmele pe genunchi și a privit pe fereastră, evitându-mi ochii.

— Ana, tu ai avut mereu pe cineva: pe Vlad, pe părinții tăi, pe colegii de la muncă. Eu… eu am fost mereu aici când ai avut nevoie să plângi sau să râzi, dar când eu am avut nevoie de tine… ai fost ocupată. Sau obosită. Sau plecată cu Vlad la munte.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Cum adică? Eu, care îi știam toate secretele, care îi țineam părul când plângea după despărțiri, care îi aduceam supă când era răcită? Eu eram absentă?

— Nu e adevărat! am izbucnit. Irina, știi bine că te iubesc ca pe o soră!

A zâmbit trist.

— Poate că tu simți asta. Dar eu… eu m-am simțit mereu ca un plan B. Și nu mai pot.

A urmat o tăcere grea. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum gândurile mi se învârt haotic. Când a plecat, ușa s-a închis încet, dar în mine s-a trântit cu zgomot.

Am stat mult timp pe scaunul acela din bucătărie, cu ochii în gol. Mi-am amintit de liceu, cum stăteam împreună pe banca din parc și visam la viitor. Cum ne promiteam că nimic nu ne va despărți. Cum râdeam de băieții care ne făceau curte și plănuiam vacanțe la mare din banii de la colinde.

Dar viața s-a schimbat. Eu am intrat la facultate la București, ea a rămas la Ploiești încă un an. Apoi s-a mutat și ea aici, dar deja aveam alte cercuri de prieteni, alte priorități. Ne vedeam mai rar, dar când ne vedeam era ca și cum nu trecuse nicio zi. Sau cel puțin așa credeam eu.

Vlad a apărut în viața mea acum cinci ani. La început Irina era încântată pentru mine. Dar apoi au început glumele ei amare: „Iar pleci cu Vlad? Să nu uiți că ai și prietene!” Eu râdeam, crezând că exagerează. Dar poate nu era doar o glumă.

În seara aceea am încercat să-i scriu un mesaj. Am șters și rescris de zeci de ori: „Îmi pare rău dacă te-am rănit.” „Nu mi-am dat seama.” „Hai să vorbim.” Nimic nu părea potrivit. Până la urmă n-am trimis nimic.

Zilele au trecut greu. Vlad m-a întrebat ce am, dar n-am putut să-i spun totul. Cum să-i explic că mă simt vinovată pentru ceva ce nici măcar nu știam că fac? Că poate am pierdut singura prietenie adevărată din viața mea?

Mama m-a sunat într-o duminică dimineață:

— Ce faci, Ana? Pari abătută.

— Nimic… doar obosită.

— Ai grijă să nu te izolezi prea tare cu munca și cu Vlad. Prietenii sunt importanți.

Am zâmbit amar. Dacă ar ști mama cât de tare doare să pierzi un prieten…

Într-o zi, am văzut-o pe Irina la metrou. Era cu o altă fată, râdea zgomotos, gesticula larg. M-a văzut și ea. S-a oprit o clipă, mi-a făcut un semn scurt din cap și a trecut mai departe. Am simțit un gol în stomac, ca atunci când te trezești dintr-un vis frumos care se transformă brusc în coșmar.

Seara aceea am plâns ca un copil. Vlad a încercat să mă liniștească:

— Ana, poate exagerezi tu… Poate are și ea problemele ei.

— Nu înțelegi! Pentru mine era totul! Era singura persoană care mă cunoștea cu adevărat…

— Și totuși n-ai văzut când s-a simțit singură.

Cuvintele lui au durut mai tare decât orice altceva. Poate chiar nu am văzut-o niciodată cu adevărat pe Irina? Poate eram prea ocupată cu viața mea ca să-i observ suferința?

Am început să mă gândesc la toate momentele când m-a sunat târziu în noapte și eu i-am spus că sunt obosită sau că trebuie să mă trezesc devreme pentru serviciu. La zilele când mă invita la film și eu refuzam pentru că aveam planuri cu Vlad sau pur și simplu voiam să stau singură. La aniversarea ei de anul trecut, când am ajuns târziu și am plecat devreme…

Poate că nu e vina ei că s-a simțit „planul B”. Poate vina e a mea că n-am știut să fiu acolo când avea nevoie.

Au trecut luni de atunci. Viața merge înainte: serviciu, cumpărături, vizite la părinți, vacanțe cu Vlad. Dar ceva lipsește mereu. Uneori deschid telefonul și mă uit la pozele vechi cu Irina: noi două la mare, noi două la munte, noi două râzând până ne dor fălcile.

Oare chiar atât de ușor se destramă o prietenie? Oare putem repara ceva ce s-a rupt atât de adânc?

Mă întreb uneori dacă Irina își amintește de mine când vede ceva ce ne plăcea amândurora: o cafea bună, un film prost sau o bancnotă veche găsită într-o carte. Sau dacă pentru ea chiar am fost doar o soluție comodă — cineva care era acolo doar când îi convenea.

Poate că adevărul e undeva la mijloc.

Voi ce credeți? Se poate repara o prietenie după ce ai aflat că pentru celălalt ai fost doar „planul B”? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?