„Am 62 de ani și soțul meu are 68: Ne divorțăm”: Sfârșitul călătoriei noastre în căsnicie

Era o dimineață rece de Ajunul Anului Nou când soțul meu, Radu, și cu mine ne-am luat rămas bun de la copiii noștri și de la veselul lor golden retriever, Max, pe care ni l-au lăsat pentru sărbători. La 68 de ani, Radu se pensionase recent, iar eu, Elena, la 62 de ani, mă găseam adesea reflectând la anii care au trecut și la liniștea care acum umplea casa noastră.

Căsnicia noastră fusese întotdeauna stabilă, sau așa credeam eu. Ne-am susținut reciproc prin schimbări de carieră, probleme de sănătate și activitățile agitate ale creșterii unei familii. Dar acum, cu copiii plecați din casă și viețile noastre profesionale aproape de sfârșit, exista o tăcere palpabilă pe care niciunul dintre noi nu părea pregătit să o umple.

În acea dimineață, în timp ce eu spălam vasele de la micul dejun și Radu citea ziarul, el a declarat brusc că vrea să conducă până la mormântul părinților săi. Aceștia trecuseră în neființă cu ani în urmă, și nu mai vizitasem cimitirul de ceva timp. Surprinsă de dorința lui bruscă, am acceptat, gândindu-mă că poate acesta ar putea fi un nou mod pentru noi de a ne reconecta.

Drumul a fost mai lung decât îmi aminteam, și tăcerea din mașină era apăsătoare. Radu părea pierdut în gânduri, iar încercările mele de a purta o conversație erau întâmpinate cu răspunsuri scurte. Pe măsură ce ne plimbam prin cimitir, vântul rece părea să ecouze distanța crescândă dintre noi.

Stând lângă morminte, Radu s-a întors către mine, cu o expresie sumbră. „Elena,” a început el ezitant, „în ultimele luni, m-am gândit mult la noi, la mine. Simt că am nevoie de o schimbare. Nu sunt fericit și nu am fost de ceva timp.”

Cuvintele lui au sunat ca un șoc. „Ce vrei să spui, Radu?” am întrebat, vocea mea abia depășind un șoaptă.

„Cred că ar fi mai bine dacă am lua în considerare un divorț,” a răspuns el, vocea lui fiind fermă, dar mâinile îi tremurau ușor.

Restul zilei a trecut într-o ceață. Am condus acasă în tăcere, greutatea cuvintelor lui mă zdrobea. Credeam că suntem fericiți, confortabili în rutinele și compania noastră. Realizarea că Radu simțea altfel a fost devastatoare.

În săptămânile următoare, ne-am ocolit unul pe altul, atmosfera din casa noastră fiind grea cu cuvinte nespuse și emoții sufocate. Copiii noștri, simțind că ceva nu era în regulă, au sunat și au vizitat mai des, preocuparea lor fiind palpabilă.

Într-o seară rece de februarie, Radu și-a făcut o valiză. „Am nevoie de ceva timp singur,” a spus el, evitându-mi privirea. „O să stau la Dan pentru o vreme.” Dan, fratele său mai mic, locuia într-un oraș învecinat.

Pe măsură ce îl priveam plecând, am simțit un amestec de tristețe, confuzie și un sentiment profund de pierdere. Viitorul pe care mi-l imaginam, îmbătrânind împreună, susținându-ne reciproc în anii noștri de aur, părea să se sfărâme în fața ochilor mei.

Acum, pe măsură ce stau singură în casa pe care am construit-o împreună, înconjurată de amintiri ale unei vieți care a fost cândva, sunt lăsată să mă întreb unde au mers lucrurile prost. Tăcerea, odată un companion confortabil, acum pare un ecou nesfârșit al ceea ce ar fi putut fi.