Ajutor! Soacra mea ne invadează viața – Mai există cale de întoarcere?

— Nu așa se face ciorba, Ilinca! Trebuie să pui mai multă sare, altfel nu are gust!
Vocea soacrei mele, doamna Margareta, răsună din bucătărie ca un clopot de alarmă. Mă uit la mâinile mele tremurânde, încercând să nu scap lingura în oală. E a treia oară săptămâna asta când îmi critică mâncarea, și e abia miercuri. Mă simt ca o musafiră în propria casă, deși, teoretic, aici ar trebui să fiu stăpână.

Mihai, soțul meu, stă la masă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Îl știu prea bine – nu vrea să se bage între mine și mama lui. Dar tăcerea lui doare mai tare decât orice cuvânt. Îmi vine să țip, să-i spun să ia atitudine, dar mă abțin. Nu vreau să-i dau și mai multe motive soacrei să mă considere o nevastă nepotrivită pentru fiul ei.

— Ilinca, dragă, nu te supăra, dar la noi în familie așa se gătește. Mihai e obișnuit cu alt gust, nu-i așa, mamă?
Mihai ridică ochii, zâmbește forțat și dă din cap.
— Da, mamă, cum spui tu…

Simt cum mi se strânge stomacul. Nu mai e vorba doar de ciorbă. Margareta vine la noi aproape zilnic, uneori fără să anunțe. Intră cu cheile pe care i le-a dat Mihai, ca și cum ar fi încă acasă la ea. Mută lucruri prin bucătărie, schimbă așternuturile din dormitor, aruncă priviri critice spre hainele mele, spre felul în care am aranjat mobila. Odată, mi-a spus că nu știe cum de nu mi-e rușine să primesc musafiri într-o casă atât de „dezordonată”.

La început, am încercat să fiu politicoasă. Să-i arăt că o respect, că vreau să-i fac pe plac. Dar, cu fiecare zi, simt cum mă sufoc. Nu mai am spațiu, nu mai am voce. Mihai nu mă apără, iar eu mă simt tot mai singură. Seara, când rămânem doar noi doi, încerc să deschid subiectul, dar el oftează, se întoarce pe partea cealaltă și spune că „mama nu vrea decât să ajute”.

— Mihai, nu mai pot. Simt că nu mai am loc în casa asta.
— Ilinca, exagerezi. Mama vrea doar să ne fie bine. Știi că ține la noi…

Îmi vine să plâng. Nu mai știu cum să-i explic că nu e vorba doar de intenții bune. E vorba de control, de lipsa de intimitate, de faptul că nu mai pot să fiu eu însămi. Într-o seară, după ce Margareta a plecat, am izbucnit:

— Dacă nu faci ceva, eu plec! Nu mai suport!
Mihai s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.
— Ilinca, nu poți să-mi ceri să aleg între tine și mama…

Asta a fost. Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon, am tras aer în piept și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam mică, neputincioasă, prinsă într-o capcană din care nu știam cum să ies.

A doua zi, Margareta a venit din nou. De data asta, a început să mute mobila din sufragerie. Am încercat să-i spun, cu voce tremurată:

— Doamnă Margareta, vă rog, nu mutați mobila fără să mă întrebați…
Ea s-a uitat la mine cu o privire rece:
— Ilinca, dacă nu te pricepi, lasă-i pe alții să facă. Eu știu mai bine cum trebuie să arate o casă.

În acel moment, am simțit că explodez. Am ridicat vocea, pentru prima dată:
— Nu mai pot! E casa mea! Vă rog să mă respectați!

Margareta a rămas blocată, apoi a început să plângă teatral:
— Uite ce mi-ai făcut! Eu doar încercam să ajut, iar tu mă alungi! Mihai, vezi cum mă tratează soția ta!

Mihai a venit în fugă, m-a privit cu reproș și a încercat să o liniștească pe mama lui. Eu am rămas singură, cu inima bătându-mi nebunește. În acea seară, nu am vorbit cu Mihai. S-a culcat supărat, iar eu am stat pe canapea, cu ochii în tavan, întrebându-mă unde am greșit.

Zilele au trecut, iar tensiunea a crescut. Margareta a început să vină și mai des, ca să „verifice dacă e totul în regulă”. Prietenele mele îmi spun să pun piciorul în prag, dar nu e atât de simplu. Mihai nu vrea să-și supere mama, iar eu nu vreau să-mi distrug căsnicia. Dar cât să mai rezist?

Într-o duminică, când Margareta a venit cu o tavă de sarmale și a început să-mi spună cum să-mi cresc copilul nenăscut (sunt însărcinată în patru luni, dar încă nu știe nimeni), am simțit că nu mai pot. Am ieșit din casă, am mers în parc și am stat pe o bancă, privind copiii care se jucau. Mi-am amintit de mama mea, care a murit când aveam doisprezece ani. Ea m-ar fi înțeles, m-ar fi susținut. Dar acum sunt singură, într-o familie care nu mă acceptă cu adevărat.

Când m-am întors acasă, Mihai era nervos:
— Unde ai fost? Mama s-a îngrijorat!
— Mihai, nu mai pot. Trebuie să alegi: ori punem limite, ori nu mai pot continua așa.

A urmat o ceartă cumplită. Margareta a plâns, Mihai a țipat, eu am plâns. La final, am rămas toți trei în tăcere, fiecare cu durerea lui. În acea noapte, Mihai a venit la mine și, pentru prima dată, m-a întrebat ce simt cu adevărat. I-am spus totul: frica, neputința, dorința de a avea o familie normală, spațiul meu, liniștea mea. L-am rugat să mă ajute, să fie de partea mea, măcar o dată.

A doua zi, Mihai a vorbit cu Margareta. Nu știu ce i-a spus, dar de atunci a început să vină mai rar. Atmosfera s-a mai liniștit, dar rana a rămas. Încă mă simt nesigură, încă mă tem că totul s-ar putea destrăma oricând. Dar măcar am reușit să spun ce simt, să nu mă mai ascund.

Mă întreb, uneori, câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine, câte se simt străine în propria casă, câte nu au curajul să spună ce le doare. Oare chiar trebuie să alegem între liniștea noastră și familia soțului? Sau există o cale de mijloc, în care să fim respectate și iubite cu adevărat?