Ajutor! Soacra mea e furioasă din cauza rafturilor de la frigider

— Nu-mi vine să cred, Irina! Ai pus borcanele mele pe raftul de jos?
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună ca un tunet în bucătăria mică, plină de mirosuri de ciorbă și cafea. Mă opresc din aranjat legumele, cu mâinile tremurânde, și încerc să-i răspund calm, deși inima îmi bate nebunește.
— Am crezut că ar fi mai bine să avem fiecare raftul nostru, să nu se mai amestece lucrurile… am spus timid, evitând să-i întâlnesc privirea.
— Așa ai crezut tu? Că vii tu aici, în casa mea, și faci ordine cum vrei?
Simt cum obrajii mi se înroșesc. Nu voiam să par lipsită de respect, dar de când ne-am mutat la ea, după ce soțul meu, Radu, și-a pierdut locul de muncă, totul e un haos. Frigiderul e mereu plin, borcanele ei de murături se amestecă cu iaurturile noastre, iar resturile de mâncare se pierd printre caserole. Am încercat să găsesc o soluție, să nu mai aruncăm mâncare, să nu ne mai certăm pe cine a lăsat laptele deschis. Dar uite unde am ajuns.

— Mamă, hai să nu facem din asta un război, zice Radu, încercând să tempereze situația.
— Nu te băga, Radule! Că tu nu știi cât am muncit eu să țin casa asta în ordine!
Mă simt mică, invizibilă, ca o muscă pe perete. Mi-aș dori să pot dispărea, să nu mai simt privirea ei tăioasă. Îmi amintesc de primele zile după ce ne-am mutat aici, când încercam să mă fac utilă, să nu deranjez. Dar orice gest, orice încercare de a ajuta, părea să o supere. Odată am spălat vasele, iar ea a venit și le-a mai spălat o dată, bombănind că nu le-am clătit bine. Altă dată am pus hainele la uscat, iar ea le-a mutat, spunând că nu știu să le aranjez.

În seara aceea, după ce Radu a plecat la serviciul de noapte, am rămas singură cu doamna Viorica. Tăcerea dintre noi era apăsătoare. Mă uitam la televizor, dar nu reușeam să mă concentrez. Din bucătărie se auzea cum trântește ușa frigiderului, cum mută borcane și caserole. Simțeam că fiecare zgomot e o acuză la adresa mea.
La un moment dat, a intrat în sufragerie, cu un prosop în mână.
— Irina, să știi că nu-mi place deloc cum ai început să faci tu regulile aici.
— Nu am vrut să…
— Nu mă întrerupe! Eu sunt stăpâna casei. Dacă nu-ți convine, poți să-ți iei lucrurile și să pleci.
M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva peste față. Nu aveam unde să plecăm. Chiria e prea scumpă, iar salariul meu de educatoare abia ne ajunge pentru mâncare. Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi, dar m-am abținut.
— Îmi pare rău, nu am vrut să vă supăr. Doar am crezut că ne-ar fi mai ușor așa…
— Nu vreau să mai aud de rafturi împărțite!
A ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu televizorul bâzâind în surdină și cu un nod în gât.

A doua zi, la micul dejun, Radu a încercat să destindă atmosfera.
— Hai, mamă, nu mai fi supărată. Irina doar a vrut să ajute.
— Ajutorul ăsta să-l țină pentru casa ei!
— Mamă, nu fi nedreaptă…
— Nedreaptă? Eu? Eu care v-am primit aici, v-am dat de mâncare, v-am făcut loc în casa mea?
Am simțit cum mă sufoc. Am lăsat cana de ceai pe masă și am ieșit pe balcon, să respir. De pe stradă se auzea zgomotul tramvaielor, iar vântul rece de martie îmi tăia obrajii. Mă întrebam dacă nu cumva am greșit eu, dacă nu cumva ar fi trebuit să tac, să nu încerc să schimb nimic. Dar nu mai puteam trăi în dezordine, cu mâncarea stricată și certuri zilnice pe cine a lăsat ușa frigiderului deschisă.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Soacra mea nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Dacă încercam să o ajut, mă refuza. Dacă îi ceream ceva, îmi răspundea sec. Radu era prins la mijloc, încercând să ne împace, dar nu reușea decât să agraveze lucrurile. Într-o seară, după ce am pus copilul la culcare, am izbucnit în plâns.
— Nu mai pot, Radu! Simt că orice fac e greșit.
— Știu, Irina, dar trebuie să avem răbdare. Mama e greu de mulțumit, dar nu avem altă soluție acum.
— Dar cât să mai suport? Parcă nu mai sunt om în casa asta!
— O să găsesc eu ceva de lucru mai bine plătit, o să ne mutăm cât de curând, promit.
M-am uitat la el, cu ochii roșii de plâns. Îl iubeam, dar simțeam că mă pierd pe mine în fiecare zi petrecută aici.

Într-o după-amiază, când am venit de la grădiniță, am găsit-o pe doamna Viorica stând la masă, cu o fotografie veche în mână. M-am apropiat încet, fără să spun nimic.
— Știi, Irina, și eu am avut o soacră dificilă.
Am rămas surprinsă. Nu mă așteptam la o astfel de mărturisire.
— M-a făcut să mă simt mică, neimportantă. Mereu îmi spunea că nu fac nimic bine.
— Și cum ați rezistat? am întrebat încet.
— Am tăcut. Am înghițit. Dar nu a fost bine. Am ajuns să nu mă mai simt acasă niciodată.
A oftat și a pus fotografia pe masă.
— Poate că ai dreptate cu rafturile alea. Dar mi-e greu să accept că nu mai sunt eu cea care decide aici.
Am simțit cum mi se rupe o piatră de pe inimă.
— Nu vreau să vă iau locul, doar să ne fie mai ușor tuturor.
— Poate că ar trebui să încerc să mă schimb și eu.
A zâmbit trist și a ieșit din cameră. Am rămas privind fotografia de pe masă: o femeie tânără, cu ochi triști, ținând un copil de mână. Am înțeles atunci că fiecare are propriile răni, propriile frici.

De atunci, lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte, dar am început să vorbim mai mult. Am stabilit împreună cum să organizăm frigiderul, am făcut liste de cumpărături, am gătit împreună. Au mai fost certuri, dar și momente de liniște. Am învățat să ne ascultăm, să ne acceptăm imperfecțiunile.

Uneori mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza unor rafturi de frigider, a unor reguli mici, dar încărcate de orgolii și frici? Oare nu ar trebui să fim mai blânzi unii cu alții, să încercăm să ne înțelegem mai mult? Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să aduceți pacea într-o casă plină de tensiuni?