Ajută-mă! Soțul meu a plecat pentru că nu i-am spus despre mărirea de salariu

— Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva, Ana? Glasul lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar eu stăteam în picioare, cu mâinile tremurânde pe marginea mesei. Nu știam ce să spun. Nu știam dacă să mă apăr sau să tac.

Totul a început cu o banală hârtie uitată pe biroul meu — fluturașul de salariu pe care îl primisem cu două săptămâni în urmă. Am primit o mărire neașteptată la serviciu, după ani de muncă și sacrificii. M-am bucurat, dar am simțit și o teamă ciudată. Vlad trecea printr-o perioadă grea la muncă, era mereu tensionat, iar banii erau subiect sensibil între noi. Am decis să nu-i spun imediat. Am vrut să găsesc momentul potrivit, dar momentul potrivit nu a venit niciodată.

— Nu e vorba de bani! E vorba că nu ai avut încredere în mine! a continuat el, cu vocea ridicată.

— Vlad, nu am vrut să te rănesc… doar că… ai fost atât de stresat în ultima vreme și…

— Și ai crezut că e mai bine să-mi ascunzi? Să-mi dai impresia că suntem o echipă doar când îți convine?

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am uitat la el — ochii lui albaștri, odinioară calzi, erau acum reci și plini de dezamăgire. A luat geaca de pe cuier și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu inima bătând nebunește și cu un gol imens în suflet.

Am stat toată noaptea pe canapea, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat dacă am greșit atât de tare încât să merit să fiu părăsită. Amintirile au început să curgă: primele noastre întâlniri la cofetăria din centru, serile când visam împreună la o casă și o familie, certurile mici care păreau nesemnificative atunci. Acum totul părea să se destrame din cauza unui secret prostesc.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Ana, ce s-a întâmplat?

— Vlad a plecat… pentru că nu i-am spus despre mărirea mea de salariu.

— Of, fată dragă… Știi că taică-tu mi-a ascuns odată că a pierdut serviciul? Am aflat după două luni. Nici eu n-am reacționat bine atunci. Dar am trecut peste. Trebuie să vorbiți.

Dar cum să vorbim când Vlad nu răspundea la telefon? Seara, sora mea mai mică, Ioana, a venit la mine cu o pungă de covrigi calzi și două cafele.

— Nu poți să-l lași să creadă că nu are importanță pentru tine. Trebuie să-i spui tot ce simți.

— Mi-e frică… Dacă nu mă iartă?

— Atunci măcar știi că ai încercat.

Am scris un mesaj lung lui Vlad. I-am spus tot: cât de mult îl iubesc, cât de mult mi-a fost teamă să nu-l rănesc, cât de vinovată mă simt pentru lipsa mea de sinceritate. I-am spus că nu banii contează pentru mine, ci noi doi.

Au trecut trei zile până mi-a răspuns. Trei zile în care am mers la serviciu ca un robot, am evitat privirile colegilor și am plâns în baie ca un copil speriat. Într-o seară, când mă întorceam acasă, l-am găsit pe Vlad pe scara blocului. Avea ochii roșii și barba crescută.

— Ana… putem vorbi?

Am urcat împreună în apartament. Ne-am așezat la masa din bucătărie, acolo unde totul a început.

— Știi ce m-a durut cel mai tare? Că am simțit că nu mai suntem o echipă. Că tu ai început să-ți faci planuri fără mine.

— N-am vrut asta… Am vrut doar să te protejez.

— Nu vreau protecție. Vreau sinceritate. Chiar dacă doare.

Am plâns amândoi atunci. Ne-am spus tot ce aveam pe suflet — fricile lui legate de viitor, nesiguranța mea că nu sunt suficient de bună ca soție, presiunea banilor care ne apăsa pe amândoi.

Au trecut câteva luni de atunci. Încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt între noi. Mergem la terapie de cuplu, vorbim mai mult despre orice — chiar și despre cele mai mici lucruri. Nu e ușor. Uneori mă întreb dacă rana asta se va vindeca vreodată complet.

Dar știu sigur un lucru: adevărul doare uneori mai puțin decât minciuna sau tăcerea.

Mă uit la Vlad când adoarme lângă mine și mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza unor secrete mici? Oare cât curaj ne trebuie ca să fim sinceri cu cei pe care îi iubim cel mai mult?