„Ajunge, mamă-soacră!” – Când răbdarea se termină și trebuie să-ți aperi familia

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau reci, iar ochii îmi ardeau de la lacrimile pe care încercam să le țin în frâu. Vlad, soțul meu, s-a uitat la mine cu o privire obosită, dar și el părea să fi ajuns la capătul puterilor.

Totul a început după ce ne-am mutat în apartamentul nostru din Ploiești. Era un vis împlinit, dar visul s-a transformat rapid într-un coșmar când mama lui Vlad, doamna Mariana, a început să vină zilnic „să ne ajute”. La început, am apreciat gestul. Cine nu și-ar dori o mână de ajutor când ai un copil mic și un job solicitant? Dar ajutorul s-a transformat repede în control. Mariana intra fără să bată, făcea ordine în dulapuri, schimba locul lucrurilor, comenta orice găsea nepotrivit. „Așa nu se țin farfuriile, draga mea. Uite, le pun eu cum trebuie.” Sau: „Nu-i dai copilului destulă supă. Pe vremea mea, copiii mâncau tot din farfurie!”

La început, am zâmbit și am încercat să-i explic, cu blândețe, că vrem să ne organizăm casa după regulile noastre. Dar ea nu asculta. „Eu știu mai bine, am crescut doi băieți și uite ce bărbat minunat e Vlad!”

Într-o zi, am venit de la serviciu și am găsit-o pe Mariana în camera noastră, răscolind prin sertare. „Căutam niște prosoape curate, că alea din baie nu miros așa cum trebuie”, mi-a spus, fără să clipească. Am simțit cum mi se strânge inima. Era prea mult. Am încercat să-i spun lui Vlad, dar el ridica din umeri: „E mama, vrea să ajute. Nu te supăra pe ea.”

Seară de seară, mă simțeam tot mai străină în propria casă. Nu mai aveam intimitate, nu mai aveam liniște. Chiar și fiul nostru, Matei, începuse să întrebe: „Mami, de ce vine bunica mereu? Nu mai stă cu bunicul?”

Într-o duminică, când am vrut să facem o plimbare doar noi trei, Mariana a apărut la ușă cu o plăcintă și cu cheile în mână. „Vin și eu, să nu vă plictisiți!” Am simțit cum mi se urcă sângele la cap, dar am tăcut. Nu voiam scandal, nu voiam să-l pun pe Vlad într-o situație dificilă. Dar, în seara aceea, am plâns în baie, înfundându-mi pumnii în gură ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi, am găsit-o pe Mariana mutând mobila din sufragerie. „Am zis să facem loc pentru brad, că vine Crăciunul. Și, sincer, canapeaua asta nu stă bine aici.” Am simțit că explodez. Am ieșit pe balcon, tremurând, și am sunat-o pe mama mea. „Nu mai pot, mamă. Simt că nu mai am aer.”

Mama m-a ascultat, apoi mi-a spus: „Trebuie să-ți aperi casa. Dacă nu pui limite acum, nu o să mai poți niciodată.”

Seara, l-am luat pe Vlad deoparte. „Vlad, te rog, trebuie să vorbim. Nu mai pot trăi așa. Casa asta e și a mea, și a ta, dar nu mai simt că e a noastră. Simt că e a mamei tale. Vreau să-i ceri să ne dea înapoi cheile.”

Vlad a tăcut mult timp. „Știi că nu vrea să ne supere. Dar ai dreptate. O să vorbesc cu ea.”

A doua zi, când Mariana a venit din nou, Vlad i-a spus, cu voce calmă, dar fermă: „Mamă, vrem să fim doar noi în casă. Te rog să ne dai înapoi cheile. Dacă ai nevoie de ceva, sună-ne înainte.”

Mariana a izbucnit: „Cum adică? Eu v-am ajutat, v-am crescut copilul, v-am făcut mâncare! Asta e recunoștința voastră?”

Am simțit că mă prăbușesc. Mă simțeam vinovată, dar și eliberată. Mariana a plecat trântind ușa, iar Vlad m-a luat în brațe. „O să fie greu, dar trebuie să ne trăim viața noastră.”

Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare și telefoane scurte. Mariana nu mai venea, dar nici nu răspundea la mesaje. Vlad era trist, dar și el părea mai liniștit. Matei a întrebat de bunica, iar eu i-am spus că are nevoie de puțină odihnă.

Au trecut săptămâni până când Mariana a acceptat să vină la noi la o cafea, fără chei, fără să mute nimic prin casă. Am vorbit deschis, cu lacrimi în ochi, despre cât de mult ne dorim să fim o familie, dar și să avem intimitatea noastră. Mariana nu a înțeles pe deplin, dar a acceptat, în cele din urmă, să ne respecte dorințele.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare am fost egoistă sau doar am avut curajul să spun „ajunge”? Cât de greu e, de fapt, să-ți aperi familia fără să rănești pe cei dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?