„Acum trebuie să-ți faci testamentul, ca să nu ia soțul tău casa dacă ți se întâmplă ceva”, a insistat mama. O aniversare transformată în război de familie

— Nu pot să cred că ai ales tocmai azi, mamă, să aduci vorba despre asta! am izbucnit, încercând să-mi țin vocea jos, deși simțeam cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Era ziua Mariei, fetița mea de șapte ani, iar casa era plină de râsete, baloane colorate și miros de prăjituri. În sufragerie, copiii alergau în jurul mesei, iar soțul meu, Vlad, aranja cadourile. Mama, însă, stătea în bucătărie, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă cu acea privire tăioasă pe care o știam prea bine din copilărie.

— Nu e vorba de ziua Mariei, e vorba de viitorul tău! Dacă ți se întâmplă ceva, Vlad rămâne cu totul. Tu nu vezi cât de mult s-a schimbat în ultimul timp? Nu mai e omul pe care l-ai cunoscut, mi-a șoptit ea, de parcă ar fi dezvăluit un secret teribil.

Am simțit cum mă cuprinde panica. Nu era prima dată când mama încerca să-mi bage în cap ideea că Vlad nu e de încredere. De când tata a murit și ea a rămas singură, a devenit obsedată de ideea de a-și proteja bunurile, de a nu fi păcălită sau trădată. Dar eu nu eram ea. Sau cel puțin așa credeam.

— Mamă, Vlad e tatăl Mariei. E soțul meu. Nu am de ce să mă tem de el. De ce insiști să faci din fiecare moment frumos o scenă despre moșteniri și testamente? am întrebat, încercând să nu izbucnesc în plâns.

Ea a oftat adânc, apoi a început să-și frece mâinile, semn că era pe cale să spună ceva ce mă va durea.

— Tu nu știi ce înseamnă să fii trădată de cel pe care îl iubești. Eu știu. Tata tău… nu a fost mereu omul pe care l-ai crezut. Și eu am crezut că suntem o familie fericită, până într-o zi, când am aflat că avea altă femeie. Dacă nu făceam actele la timp, rămâneam pe drumuri cu tine în brațe. Nu vreau să pățești la fel.

M-am uitat la ea, cu ochii în lacrimi. Nu știam povestea asta. Tata murise când aveam doisprezece ani, iar pentru mine fusese mereu un erou. Să aflu acum, la treizeci și cinci de ani, că mama a trăit cu frica de a fi părăsită și sărăcită, m-a zguduit.

— Dar Vlad nu e tata, am spus încet. Și eu nu sunt tu.

— Toți bărbații sunt la fel, a murmurat ea, privind pe geam, de parcă ar fi văzut acolo trecutul ei. Și dacă nu vrei să mă asculți, o să regreți. Fă-ți testamentul. Pune casa pe numele Mariei. Așa dorm eu liniștită noaptea.

În acel moment, Vlad a intrat în bucătărie, cu un zâmbet larg pe față.

— Ce faceți aici, conspirați împotriva tortului? a glumit el, dar când a văzut fețele noastre, zâmbetul i s-a șters.

— Nimic, doar discutam, am spus repede, dar mama nu s-a putut abține.

— Îi spuneam să-și facă testamentul, să nu rămână Maria fără nimic dacă se întâmplă ceva cu ea, a spus, privindu-l direct în ochi.

Vlad a încremenit. Pentru o clipă, a părut că nu înțelege ce aude. Apoi, s-a uitat la mine, rănit.

— Chiar crezi că aș face vreodată ceva împotriva Mariei? Sau împotriva ta? a întrebat el, cu voce tremurândă.

— Nu, Vlad, nu e vorba de asta… doar că mama… am încercat să explic, dar el a ridicat mâinile, ca și cum ar fi vrut să oprească totul.

— Mereu am simțit că nu mă place, dar să ajungem aici? Să mă suspecteze că aș vrea să vă las fără casă? Dacă nu ai încredere în mine, spune-mi acum, a spus el, cu o durere pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

Mama s-a ridicat de pe scaun, cu spatele drept, ca o regină rănită.

— Eu doar vreau să-mi protejez fata. Dacă tu nu ai nimic de ascuns, nu ar trebui să te deranjeze, a spus ea, apoi a ieșit din bucătărie, lăsându-ne singuri.

Am rămas cu Vlad, în liniștea apăsătoare. Copiii râdeau în sufragerie, dar pentru mine, lumea se oprise. M-am așezat pe scaun, cu capul în mâini.

— Vlad, îmi pare rău. Nu știu ce să fac. Mama… e speriată. Și eu sunt, uneori. Dar nu vreau să trăiesc cu frica asta, am spus, privind în podea.

El s-a apropiat de mine și mi-a luat mâinile.

— Eu nu sunt tatăl tău. Și tu nu ești mama ta. Dar dacă ai nevoie să faci asta ca să fii liniștită, fă-o. Eu nu vreau decât să fim o familie, a spus el, cu voce blândă.

În seara aceea, după ce toți invitații au plecat, am stat pe canapea, cu Maria dormind între noi. M-am uitat la Vlad și am văzut în ochii lui o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată. Mama plecase fără să-și ia rămas bun, iar eu mă simțeam sfâșiată între două lumi: cea a fricii și cea a încrederii.

În zilele care au urmat, mama m-a sunat de mai multe ori, insistând să mergem la notar. Vlad a devenit mai distant, iar eu am început să mă întreb dacă nu cumva am deschis o rană care nu se va mai închide niciodată. Am început să văd semne acolo unde nu erau, să mă întreb dacă nu cumva mama are dreptate. Dar apoi, îl vedeam pe Vlad cum o leagănă pe Maria, cum îi citește povești, cum mă privește cu dragoste, și nu puteam să cred că ar putea vreodată să ne facă rău.

Într-o seară, după o altă ceartă cu mama la telefon, am izbucnit în plâns. Vlad a venit lângă mine și m-a strâns în brațe.

— Nu lăsa trecutul mamei tale să ne distrugă viitorul, mi-a șoptit el.

Acum, stau și mă întreb: oare cât de mult ar trebui să ascult de fricile părinților noștri? Cât de mult ne lăsăm viețile conduse de traumele lor? Voi ce ați face în locul meu? Ați avea curajul să aveți încredere sau ați alege să vă protejați cu orice preț, chiar dacă asta ar putea distruge tot ce ați construit împreună?