„Acum Trebuie să Îți Faci un Testament ca să Te Asiguri că Soțul Tău nu Primește Casa dacă Ți se Întâmplă Ceva”: Mi-a Spus Mama

Planificasem petrecerea de ziua de naștere a fiicei mele, Ana, care împlinea 10 ani, de săptămâni întregi. Casa era decorată cu baloane colorate, ghirlande și un banner mare pe care scria „La Mulți Ani, Ana!” Mirosul de tort proaspăt copt umplea aerul, iar râsetele copiilor răsunau prin camere. Ar fi trebuit să fie o zi de bucurie și sărbătoare, o zi în care familia și prietenii se adunau pentru a crea amintiri fericite.

Pe măsură ce invitații începeau să sosească, am observat-o pe mama mea, Maria, stând într-un colț al sufrageriei, cu fața severă și brațele încrucișate. A fost întotdeauna o femeie cu voință puternică, dar astăzi era ceva diferit în atitudinea ei. Am ignorat-o, gândindu-mă că poate era stresată de la drum.

Petrecerea era în plină desfășurare când mama s-a apropiat de mine. „Trebuie să vorbim,” a spus ea cu o voce joasă și serioasă. Am urmat-o în bucătărie, departe de zgomotul și entuziasmul petrecerii.

„Ce s-a întâmplat, mamă?” am întrebat îngrijorată.

A tras adânc aer în piept și m-a privit direct în ochi. „Trebuie să îți faci un testament,” a spus ea direct. „Nu vreau ca soțul tău, Mihai, să primească casa dacă ți se întâmplă ceva.”

Am fost luată prin surprindere. „Mamă, este petrecerea Anei. Nu poate aștepta?”

„Nu, nu poate,” a insistat ea. „M-am gândit la asta de mult timp. Trebuie să îți protejezi bunurile.”

Am simțit un nod în stomac. Mama nu l-a plăcut niciodată pe Mihai. Credea că este prea relaxat și nu suficient de ambițios. Dar aceasta era o nouă formă de interferență. „Mamă, Mihai este soțul meu. Dacă mi se întâmplă ceva, ar trebui să aibă casa.”

Maria a clătinat din cap. „Nu, nu ar trebui. Trebuie să te gândești la viitorul Anei. Ce se întâmplă dacă se recăsătorește? Ce se întâmplă dacă risipește totul? Trebuie să te asiguri că Ana este protejată.”

Nu-mi venea să cred ce auzeam. „Mamă, acesta nu este momentul sau locul pentru această discuție.”

A oftat adânc. „Bine, dar promite-mi că te vei gândi la asta.”

Am dat din cap cu reticență, doar ca să o fac să mă lase în pace. Restul petrecerii a trecut ca într-o ceață. Am încercat să mă concentrez pe Ana și prietenii ei, dar cuvintele mamei mele continuau să-mi răsune în minte.

În acea noapte, după ce toată lumea plecase și Ana adormise, m-am așezat cu Mihai în sufragerie. I-am povestit despre cererea mamei mele.

Arăta rănit și furios. „De ce mă urăște atât de mult?” a întrebat el.

„Nu este vorba despre ură,” am încercat să explic. „Este doar îngrijorată pentru viitorul Anei.”

Mihai a clătinat din cap. „Este ridicol. Suntem o familie. Ar trebui să luăm decizii împreună, nu să lăsăm mama ta să ne dicteze viețile.”

Știam că are dreptate, dar știam și că mama mea nu va renunța la asta. În următoarele săptămâni, m-a sunat aproape zilnic, presându-mă să văd un avocat și să redactez un testament.

În cele din urmă, am cedat. Am făcut o programare la un avocat și am întocmit un testament care lăsa casa Anei în cazul în care mi s-ar fi întâmplat ceva. Se simțea greșit, dar nu știam cum altfel să-mi liniștesc mama.

Luni au trecut și tensiunea dintre mine și Mihai a crescut. El o resimțea pe mama mea pentru amestecul ei în viețile noastre, iar eu mă simțeam prinsă la mijloc. Casa noastră odinioară fericită a devenit un loc al certurilor constante și al neîncrederii.

Într-o seară, după încă o ceartă despre mama mea, Mihai și-a făcut bagajele și a plecat. A spus că nu mai poate trăi așa.

În timp ce îl priveam plecând cu mașina, am realizat că cererea mamei mele ne-a destrămat familia. Ceea ce trebuia să fie o simplă sărbătoare de ziua de naștere s-a transformat într-un coșmar care m-a costat căsnicia.

În final, nimeni nu a câștigat. Mama mea a obținut ceea ce și-a dorit—un testament care proteja casa—dar cu prețul fericirii mele și al unității familiei mele.