A plecat pentru prima lui iubire și ne-a lăsat pe mine și pe fetele noastre: Cum să mai găsesc puterea să merg mai departe?

— Nu mai pot, Ana. Nu mai pot trăi așa.

Cuvintele lui Tudor mi-au răsunat în urechi ca un ecou spart, în timp ce el își trăgea valiza pe hol, iar fetele noastre, Mara și Ilinca, dormeau liniștite în camera lor, fără să știe că lumea lor urma să se schimbe pentru totdeauna. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am agățat de marginea mesei din bucătărie, încercând să nu cad.

— Ce vrei să spui? Unde te duci? am întrebat cu vocea tremurândă, deși știam răspunsul. Îl simțeam de luni de zile, dar refuzasem să-l accept.

Tudor s-a uitat la mine cu ochii plini de vinovăție și oboseală. — La Irina. Nu pot să mă mint pe mine sau pe voi. Îmi pare rău, Ana.

Irina. Prima lui iubire, fata cu care fusese înainte să ne cunoaștem. Se întorsese în oraș de curând și, dintr-o dată, tot ce construisem împreună părea să nu mai conteze. Am simțit cum furia și disperarea se amestecă în mine ca un vârtej.

— Și fetele? Ce le spui fetelor? Că le lași pentru o femeie pe care nici nu o cunosc?

A tăcut. Apoi a ridicat din umeri, ca și cum ar fi fost prea greu să găsească un răspuns. — O să le explic eu… când o să fie momentul.

Ușa s-a închis încet în urma lui. Am rămas singură, cu inima bubuindu-mi în piept și cu un gol imens în stomac. Am plâns toată noaptea, încercând să nu fac zgomot ca să nu le trezesc pe fete.

A doua zi dimineață, Mara a venit la mine în pijamale, cu ochii încă lipiți de somn.

— Mami, unde e tati?

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc din nou în plâns. — Tati are treabă, iubita mea. O să vorbim cu el mai târziu.

Au urmat zilele acelea lungi și grele, în care trebuia să fiu puternică pentru ele, deși simțeam că mă destram pe dinăuntru. Mergeam la serviciu la farmacie, mă întorceam acasă, găteam, spălam, făceam teme cu Mara și desenam cu Ilinca. Seara, când adormeam fetele, mă prăbușeam pe canapea și mă uitam la telefonul care nu suna niciodată.

Mama a venit într-o zi pe neașteptate. A intrat direct în bucătărie și m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am plâns pe umărul ei ca un copil.

— Ana, trebuie să fii tare pentru fete. Știu că doare… dar timpul o să vindece totul.

— Nu vreau să fiu tare! Vreau doar să fie ca înainte! am izbucnit eu.

— Nu mai poate fi ca înainte. Dar poți construi ceva nou. Pentru tine și pentru ele.

Am simțit că mă sufoc sub greutatea responsabilităților. Facturile se adunau, Mara devenise retrasă la școală, iar Ilinca plângea tot mai des după tatăl ei. Într-o seară, după ce am adormit fetele, am găsit curajul să-i scriu lui Tudor:

„Nu știu dacă realizezi cât rău ai făcut. Nu doar mie, ci și fetelor tale.”

Mi-a răspuns abia după două zile: „Îmi pare rău. N-am vrut să vă rănesc. O să încerc să fiu prezent pentru ele.”

Dar prezența lui era o iluzie. Venea rar, stânjenit, aducea jucării scumpe și pleca repede. Mara îl privea cu ochi mari și triști; Ilinca îl întreba mereu când vine acasă „de tot”.

Într-o duminică după-amiază, când el a venit iar „să le vadă pe fete”, am izbucnit:

— Crezi că poți repara totul cu două păpuși și o vizită pe fugă? Ele au nevoie de tine aici!

Tudor a dat din cap resemnat:

— Ana, nu pot trăi o minciună doar ca să fiu fizic prezent. Îmi pare rău… Dar nu pot.

Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru.

— Dar noi? Eu? Ce fac eu cu viața asta ruptă?

Nu mi-a răspuns. A plecat iar, lăsându-mă cu lacrimile mele și cu două fete care nu înțelegeau de ce lumea lor s-a prăbușit.

Au trecut luni de zile până când am început să respir din nou fără durere la fiecare pas. Am mers la psiholog – la început rușinată, apoi recunoscătoare că pot vorbi fără să fiu judecată. Am început să ies cu fetele în parc mai des, să râdem din nou împreună.

Într-o seară târzie de toamnă, Mara m-a întrebat:

— Mami, tu mai ești tristă?

Am zâmbit amar:

— Uneori da… dar încerc să fiu bine pentru voi.

— Și noi te iubim așa cum ești acum.

M-au îmbrățișat amândouă strâns și am simțit că poate există speranță chiar și după cea mai mare trădare.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie obosită dar vie. O mamă care a supraviețuit furtunii și care încă speră că într-o zi va putea ierta – nu pentru el, ci pentru ea însăși.

Mă întreb: oare chiar putem ierta vreodată o astfel de trădare? Sau doar învățăm să trăim cu rana? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?