A intrat pe ușă și a spus că vrea divorț: În acel moment, mi-am amintit sfatul mamei mele
— Vreau să divorțăm, a spus Vlad, cu vocea aceea rece pe care nu i-o cunoșteam. Tocmai intrase pe ușă, cu geaca aruncată pe un umăr și privirea pierdută undeva departe, dincolo de pereții apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Am rămas nemișcată în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă și spuma de la vase curgând încet pe degete. Pentru o clipă, am crezut că glumește. Dar nu era nimic amuzant în ochii lui.
— Ce-ai spus? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.
— Nu mai pot, Ana. Nu mai merge. M-am săturat să trăiesc o minciună. Vreau să divorțăm.
În acel moment, mi-am amintit de mama. De serile când tata venea acasă supărat și ea nu spunea nimic, doar îl lăsa să-și verse amarul, iar apoi, când totul se liniștea, îi aducea ceaiul preferat. „Uneori tăcerea e mai puternică decât orice cuvânt”, îmi spunea ea. Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii, dar nu le-am dat voie să cadă. Am rămas tăcută.
Vlad s-a uitat la mine ca și cum ar fi așteptat o explozie. Poate o palmă, poate un țipăt. Dar eu doar am respirat adânc și am șters mâinile pe șorț.
— De ce acum? De ce așa?
A ezitat. S-a așezat pe scaunul din bucătărie, acela pe care îl repara mereu când scârțâia. A oftat adânc.
— Nu mai sunt fericit. Simt că mă sufoc aici. Nu e vina ta… sau poate e. Poate că ne-am schimbat amândoi prea mult.
Am simțit cum fiecare cuvânt al lui îmi taie carnea. 16 ani împreună. O fată de 12 ani care încă ne întreabă dacă poate dormi la noi în pat când visează urât. O casă plină de amintiri — bune și rele — și el vrea să le arunce pe toate la gunoi.
— E altcineva? am întrebat încet.
A tăcut. Asta era răspunsul.
În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând pozele de pe rafturi: noi la mare, noi la munte, Crăciunul trecut când Vlad a făcut sarmale pentru prima dată și a ars jumătate din ele. M-am gândit la Irina, fiica noastră, care dormea liniștită în camera ei roz, fără să știe că lumea ei urma să se schimbe pentru totdeauna.
Dimineața, Vlad plecase deja. Pe masă lăsase o hârtie cu numărul unui avocat și un bilet: „Îmi pare rău.” Atât.
Am dus-o pe Irina la școală ca de obicei. Pe drum, ea mi-a povestit despre testul la matematică și despre cum colega ei, Roxana, a copiat și a fost prinsă. M-am uitat la ea și m-am întrebat cum îi voi spune adevărul fără să-i frâng inima.
La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mariana, a observat imediat că ceva nu e în regulă.
— Ana, ce-ai pățit? Pari bolnavă…
Am dat din umeri.
— Vlad vrea să divorțăm.
Mariana a tăcut o clipă, apoi m-a luat în brațe fără să spună nimic. Gestul ei simplu m-a făcut să izbucnesc în plâns.
Seara, când Irina s-a întors de la after-school, Vlad a venit să vorbească cu ea. Am stat în camera alăturată și am ascultat cum încerca să-i explice că uneori oamenii mari nu se mai înțeleg și că nu e vina ei. Am auzit-o plângând și spunând: „Dar eu vreau să fim toți trei!”
După ce Vlad a plecat, Irina a venit la mine în pat și m-a întrebat:
— Mami, tu îl mai iubești pe tati?
Am simțit un nod în gât.
— Da, puiule… dar uneori iubirea nu e de ajuns ca să rămânem împreună.
Au urmat săptămâni de coșmar: discuții cu avocați, împărțirea lucrurilor din casă, privirile vecinilor care șușoteau pe scară. Mama a venit la mine într-o seară și m-a găsit plângând în bucătărie.
— Ana, nu lăsa ura să-ți otrăvească sufletul. Pentru Irina trebuie să fii tare.
Am dat din cap și am încercat să mă ridic din cenușa propriei mele vieți. Am început să merg la terapie, să vorbesc cu prietenele mele despre tot ce simt — rușine, furie, frică de viitor.
Într-o zi, Irina mi-a spus:
— Mami, eu cred că tu ești cea mai curajoasă femeie din lume.
Atunci am realizat că nu trebuie să fiu perfectă sau puternică tot timpul; trebuie doar să fiu acolo pentru ea.
Acum sunt doi ani de când Vlad a plecat. Are o altă familie acum. Eu încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de dor sau de furie. Dar am învățat că viața merge înainte chiar dacă nu mai arată ca înainte.
Mă întreb adesea: oare dacă aș fi țipat atunci, dacă l-aș fi implorat să rămână sau dacă i-aș fi spus cât de mult mă doare… s-ar fi schimbat ceva? Sau poate tocmai tăcerea mea a fost singura formă de demnitate pe care o mai aveam?
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că tăcerea vindecă sau doar ascunde rănile?