Mama moare, iar eu nu simt nimic – Povestea unei familii românești sfâșiate de tăceri

— Nu plânge, Ilinca, nu are rost, mi-a spus tata, cu vocea lui tăioasă, în timp ce stăteam amândoi pe holul rece al spitalului. Era ora șapte dimineața, iar asistenta tocmai ieșise din salonul mamei cu privirea aceea pe care o recunoști imediat: nu mai e mult. M-am uitat la el, la ridurile adânci de pe frunte, la ochii lui goi, și am simțit un gol în stomac. Nu pentru că mama era pe moarte, ci pentru că nu simțeam nimic. Absolut nimic.

Îmi amintesc perfect momentul în care am realizat asta. M-am întrebat dacă sunt un monstru. Cum să nu simți nimic când mama ta moare? Dar apoi mi-am adus aminte de toate serile în care stăteam ascunsă sub masă, cu palmele la urechi, ca să nu-i aud țipând unul la altul. De fiecare dată când mama îmi spunea că sunt o povară, că din cauza mea nu poate fi fericită. De fiecare dată când mă pedepsea pentru greșeli inventate sau mă ignora zile întregi.

— Ilinca, vino aici! Ce-ai făcut cu farfuria aia? Ți-am spus să nu atingi nimic! Ți-am spus!

Aveam șapte ani și tremuram de frică ori de câte ori îi auzeam pașii. Tata era mereu plecat, iar când era acasă, prefera să se uite la televizor decât să se bage între mine și mama. Îmi doream să mă ia cineva de acolo, să mă salveze, dar nu a venit nimeni. Am crescut în tăcere, cu gândul că nu merit iubire.

La liceu am încercat să mă fac invizibilă. Colegii mă tachinau pentru hainele vechi și pentru faptul că nu vorbeam niciodată despre familie. O singură dată am avut curajul să-i spun Mariei, colega mea de bancă:

— Nu-mi place să merg acasă. Mama e mereu supărată pe mine.

Maria m-a privit lung și mi-a spus:

— Poate că are nevoie de ajutor. Poate ar trebui să vorbești cu cineva.

Dar cui să-i spun? În satul nostru din Buzău, lumea vorbește doar despre recolte și prețul la lapte. Psihologul era un lux de oraș mare. Așa că am tăcut mai departe.

Anii au trecut și am plecat la facultate la București. Am simțit pentru prima dată libertatea: nimeni nu țipa la mine, nimeni nu mă făcea să mă simt mică. Dar vinovăția a rămas acolo, ca o umbră. Mama mă suna rar și doar ca să-mi spună că nu fac destul, că ar trebui să vin mai des acasă, că tata e bolnav și ea nu poate singură.

— Ilinca, tu chiar nu vezi cât suferim aici? Tu te distrezi la oraș și noi muncim ca proștii!

Am încercat să-i explic că am examene, că lucrez ca să mă pot întreține. Dar niciodată nu era destul. Orice aș fi făcut, tot eu eram vinovată.

Când am aflat că mama are cancer, primul meu gând a fost: „Oare o să mă sune mai des acum?” M-am urât pentru asta. Am mers acasă cât am putut de des, dar fiecare vizită era o reluare a vechilor certuri.

— De ce ai venit? Să vezi cum mor? Să-ți fie milă de mine?

Nu știam ce să-i răspund. Stăteam lângă patul ei și o priveam cum se topește pe zi ce trece. Uneori îmi venea să-i spun tot: cât m-a durut copilăria cu ea, cât de mult mi-aș fi dorit o mamă care să mă iubească fără condiții. Dar n-am avut curaj.

Într-o seară, când tata ieșise după apă, mama m-a prins de mână cu o forță neașteptată:

— Ilinca… tu mă urăști?

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să spun. Adevărul era că nu o uram. Dar nici nu o iubeam așa cum ar fi trebuit.

— Nu te urăsc, mamă… doar că… mi-a fost greu.

A oftat și a întors capul spre perete.

— Și mie mi-a fost greu… N-ai de unde să știi ce înseamnă să fii singură cu un copil și un bărbat care nu te ajută cu nimic.

Am vrut să-i spun că știu prea bine ce înseamnă singurătatea. Dar n-am mai zis nimic.

Acum stau pe holul spitalului și mă uit la tata cum își freacă mâinile nervos. Îl aud bombănind:

— O să vezi tu când n-o mai fi… O să-ți pară rău!

Dar eu știu că am pierdut-o pe mama cu mult înainte ca boala să o răpună. Am pierdut-o în fiecare zi în care m-a făcut să cred că nu sunt destul de bună.

Mă întreb dacă pot s-o iert acum, când e prea târziu pentru explicații sau împăcări adevărate. Oare chiar trebuie să iertăm totul doar pentru că cineva ne-a dat viață? Sau unele răni rămân deschise oricât ne-am strădui?

Poate că iertarea nu vine dintr-o dată. Poate că uneori trebuie doar să accepți că ai dreptul să nu simți nimic.

Mă uit la mâinile mele tremurânde și mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face ceva diferit? Sau pur și simplu unele povești sunt menite să doară până la capăt?