Umbra soacrei: O duminică la masă care a schimbat totul

— Nu cred că aud bine, am șoptit, strângând furculița atât de tare încât mi-au albit încheieturile. Pe masă, printre farfuriile cu sarmale și salată boeuf, plutea o liniște apăsătoare, spartă doar de vocea calmă, dar fermă, a soacrei mele, doamna Viorica.

— Maria, dragă, știu că nu e ușor, dar Gabi are nevoie de ajutor. Bucureștiul nu e un oraș ieftin, iar voi aveți spațiu. Doar câteva luni, până se acomodează la facultate.

Soțul meu, Vlad, se uita la mine cu ochii lui căprui, rugători. Îl știam: voia să mă convingă fără să spună nimic. Gabi, fratele lui mai mic, stătea cu capul plecat, jucându-se cu o bucată de pâine. Avea 19 ani și o timiditate care-l făcea invizibil la mesele de familie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când soacra mea încerca să-și impună voința în casa noastră. De când ne-am mutat în apartamentul din Militari, la doi pași de ei, simțeam mereu umbra ei peste deciziile noastre: ce perdele să punem, ce covor să alegem, ce să gătesc duminica.

— Nu știu ce să zic… am început eu, dar Viorica m-a întrerupt cu un zâmbet rece.

— E pentru familie, Maria. Asta facem noi: ne ajutăm.

Am simțit cum mă înroșesc. Familia. Cuvântul ăsta era mereu folosit ca o armă împotriva mea. Dar cine mă ajuta pe mine când veneam obosită de la serviciu și găseam vasele nespălate? Cine mă întreba dacă mai pot duce încă o povară?

— Putem discuta mai târziu? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

Viorica a oftat teatral și s-a ridicat de la masă. — Mă gândeam că suntem toți aici și putem decide împreună. Dar dacă nu vrei…

Vlad a rămas tăcut. Gabi s-a ridicat și el, murmurând un „Mulțumesc pentru masă”, apoi a dispărut în camera lui Vlad din copilărie.

Am strâns masa în tăcere. În bucătărie, Vlad m-a prins de mână.

— Maria, te rog… E doar pentru câteva luni. Gabi nu cunoaște pe nimeni în București. Știi cum e mama… dacă nu acceptăm, o să-l țină pe capul nostru cu reproșuri toată viața.

— Vlad, nu e vorba doar despre Gabi! E despre noi doi. Despre spațiul nostru. Despre faptul că mama ta decide mereu pentru noi!

Vlad a oftat și a dat din umeri.

— Nu vreau scandal…

Am simțit cum mă sufoc. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament, m-am uitat la pereții pe care îi zugrăvisem împreună, la pozele noastre din vacanță. M-am întrebat când am început să simt că nu mai am loc în propria casă.

A doua zi dimineață, la cafea, Vlad a venit cu ochii umflați de somn.

— Am vorbit cu mama la telefon. Zice că dacă nu-l primim pe Gabi, o să creadă că nu-l iubim și că ne-am schimbat de când ne-am mutat aici.

— Poate chiar ne-am schimbat! am izbucnit eu. Poate că vreau să am și eu un cuvânt de spus!

Vlad s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit într-o limbă străină.

— Maria… e fratele meu.

— Și eu cine sunt? O chiriașă în viața ta?

Liniștea dintre noi era mai grea decât orice ceartă. Am plecat la serviciu fără să ne spunem „la revedere”. La birou am încercat să mă concentrez pe rapoarte și tabele Excel, dar mintea îmi zbura mereu acasă.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Viorica trimitea mesaje pasiv-agresive: „Sper că nu e prea greu pentru voi”, „Gabi e atât de speriat”, „Familia e tot ce avem”. Vlad devenea tot mai distant. Seara stătea cu ochii în telefon sau la televizor, evitând orice discuție serioasă.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, am găsit-o pe Viorica în bucătăria mea. Venise „să ajute” cu cina. Gabi era deja acolo, cu două valize mici lângă ușă.

— Am zis să nu-l las singur pe drum… a spus ea cu un zâmbet larg.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Vlad! am strigat din hol.

El a venit repede și s-a uitat vinovat la mine.

— N-am știut că vine azi…

M-am uitat la Gabi. Era palid și speriat. Nu era vina lui. Dar nici a mea nu era că trebuia să-mi sacrific liniștea pentru dorințele altora.

În acea seară am dormit pe canapea. Vlad n-a venit după mine. Dimineața am găsit un bilet pe frigider: „Îmi pare rău.”

Au urmat săptămâni grele. Gabi era tăcut și retras, dar prezența lui schimba totul: programul meu, rutina mea, intimitatea mea cu Vlad. Viorica venea aproape zilnic „să vadă dacă e totul bine”. Simțeam că nu mai pot respira în propria casă.

Într-o seară, după ce Gabi a ieșit la bibliotecă, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Simt că trăiesc viața altcuiva! Când ai de gând să-ți aperi familia ta?

El s-a uitat lung la mine:

— Maria… familia mea e și mama și fratele meu.

— Dar eu? Eu unde sunt?

Am plâns mult în acea noapte. M-am gândit serios să plec. Să-mi iau hainele și să mă duc undeva unde să fiu doar eu cu mine însămi.

A doua zi dimineață am avut o discuție cu Gabi. L-am găsit în bucătărie, făcându-și cafeaua stângaci.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… a spus el încet.

L-am privit lung.

— Nu tu ești problema, Gabi. Problema e că nimeni nu mă întreabă ce simt eu.

El a dat din cap trist:

— Știu cum e să nu fii ascultat…

Atunci am realizat că suntem amândoi victime ale aceleiași umbre: dorința Vioricăi de control.

În weekendul următor am pus piciorul în prag. Am chemat-o pe Viorica la noi și i-am spus clar:

— În casa asta decidem noi doi. Îl ajutăm pe Gabi cât putem, dar avem nevoie de spațiu și respect pentru viața noastră de cuplu.

A fost scandal mare. Viorica a plâns, Vlad a țipat, Gabi s-a retras în cameră. Dar pentru prima dată m-am simțit puternică.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Gabi s-a mutat la un colegiu studențesc după primul semestru. Vlad și cu mine încă lucrăm la relația noastră — uneori mă întreb dacă rana asta se va vindeca vreodată complet.

Dar știu sigur un lucru: dacă nu-ți aperi granițele propriei vieți, nimeni altcineva nu o va face pentru tine.

Oare câte femei trăiesc în umbra unei soacre care decide tot? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”?