Umbra din sufletul Anei: Povestea unei fiice uitate
— De ce nu poți să fii și tu ca Rareș? vocea mamei răsună ca un ecou în mintea mea, chiar și acum, la ani distanță de acea după-amiază ploioasă din apartamentul nostru de pe strada Mihai Eminescu. Aveam doar doisprezece ani, iar Rareș abia împlinise opt. El era mândria familiei: olimpic la matematică, mereu cu zâmbetul pe buze, iar eu… eu eram fata care citea prea mult și nu vorbea destul.
Îmi amintesc cum stăteam pe marginea patului, cu genunchii la piept, ascultând cum mama îi povestea la telefon bunicii cât de minunat e Rareș. Niciodată nu spunea nimic despre mine. Tatăl meu, Victor, era mai mult absent decât prezent, prins între procesele lui interminabile și întâlnirile cu clienții. În casă, mama era stăpâna absolută, iar Rareș era favoritul ei.
— Ana, du-te și adu-i lui Rareș un pahar cu apă! mi-a strigat mama într-o zi, când eram deja cufundată în temele mele la română. M-am ridicat fără să comentez. De fiecare dată când încercam să spun ceva, să mă apăr, primeam același răspuns:
— Nu mai fi așa sensibilă! Fratele tău e mai mic, are nevoie de tine.
Anii au trecut și diferențele dintre noi s-au adâncit. Rareș primea tot ce-și dorea: bicicletă nouă, telefon performant, excursii cu clasa. Eu trebuia să mă mulțumesc cu resturile. Când am luat premiul doi la olimpiada de limba română, mama a ridicat din umeri:
— Dacă era matematică, poate te-aș fi felicitat.
Am început să mă retrag tot mai mult în mine. Prietenele mele observau că nu mai ies la joacă, că nu mai râd ca înainte. La școală eram tăcută și distantă. Doamna dirigintă a încercat să vorbească cu mama:
— Elena, Ana pare tristă. S-a schimbat mult în ultima vreme.
Mama a zâmbit fals:
— E doar o fază. O să-i treacă.
Dar nu mi-a trecut. În liceu, Rareș a devenit vedeta școlii. Eu eram doar „sora lui Rareș”. Niciodată Ana, niciodată eu însămi. Am început să-l urăsc pe fratele meu fără ca el să aibă vreo vină reală. Îl uram pentru că era văzut, pentru că era iubit.
Într-o seară, după ce mama a venit acasă obosită de la serviciu, am încercat să-i spun ce simt:
— Mamă… simt că nu mă vezi deloc. Că pentru tine contează doar Rareș.
A oftat și mi-a răspuns fără să mă privească:
— Nu mai dramatiza! Toți părinții au un copil mai apropiat sufletului lor. Asta e viața.
Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am început să lipsesc de acasă tot mai des, să stau la bibliotecă sau la prietena mea, Irina. Tata nu observa nimic; pentru el eram doar o prezență tăcută la masa de seară.
Când am intrat la facultate în București, am plecat fără să privesc înapoi. Mama nici măcar nu m-a condus la gară. Rareș plângea; el chiar mă iubea în felul lui naiv.
Anii de facultate au fost o gură de aer proaspăt. Am cunoscut oameni care m-au apreciat pentru cine sunt. Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată complet. De fiecare dată când veneam acasă de sărbători, mama găsea motive să-l laude pe Rareș și să mă critice pe mine:
— Uite ce bine s-a descurcat fratele tău! Tu când ai de gând să faci ceva cu viața ta?
Am ajuns să evit vizitele acasă. Îmi găseam scuze: sesiune, proiecte, joburi part-time. Mama nu părea deranjată; avea deja tot ce-și dorea în Rareș.
Într-o zi, bunica mea m-a sunat plângând:
— Ana, vino acasă! Mama ta e bolnavă… Rareș e plecat în străinătate cu bursa lui și eu nu pot avea grijă de ea singură.
Am ezitat mult înainte să mă întorc. Când am intrat în apartament, mama era palidă și slăbită pe canapea. M-a privit pentru prima dată altfel — parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea.
— Ana… îmi pare rău… a șoptit ea printre lacrimi.
Am simțit cum resentimentele se amestecau cu mila și dorința de a fi iubită măcar acum, la final.
— De ce n-ai putut să mă vezi niciodată? am întrebat-o cu voce tremurată.
A plâns mult atunci și mi-a spus că nu știe nici ea de ce l-a preferat mereu pe Rareș. Că poate pentru că era mai slab și avea impresia că eu sunt mai puternică decât el.
Dar eu nu eram puternică. Eram doar invizibilă.
Mama s-a stins câteva luni mai târziu. Rareș a venit la înmormântare și m-a îmbrățișat strâns:
— Îmi pare rău că ai dus totul singură…
Acum locuiesc singură în București și încă mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap de umbra trecutului meu. Uneori mă gândesc: oare câți copii din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare chiar putem ierta vreodată o mamă care ne-a făcut invizibili?