Între două lumi: Povestea unei mame și a unei nurori

— Nu încercați să vă mai băgați între mine și Mihai! Nu vă mai suport! — vocea Irinei răsună în telefon, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremură, iar inima îmi bate nebunește. Sunt în bucătărie, cu fața la geam, privind cum ploaia spală trotuarul din fața blocului nostru vechi din Pitești. Mă simt mică, neputincioasă, ca o fetiță certată pe nedrept.

Nu e prima dată când Irina îmi spune în față că nu mă place. De fapt, nici nu se mai obosește să ascundă asta. De fiecare dată când vin la ei, simt privirea ei rece, replicile scurte și tăioase. Îmi amintesc cum, la prima cină în casa lor, mi-a spus direct: „Sper să nu veniți prea des, avem nevoie de intimitate.” Atunci am zâmbit stânjenită și am încercat să glumesc: „Nu-ți face griji, nu vreau să vă deranjez.” Dar în sufletul meu s-a cuibărit o tristețe grea.

Mihai, băiatul meu, singurul meu copil, pare că nu vede sau nu vrea să vadă. Când îi spun că mă simt respinsă, ridică din umeri: „Mamă, nu e chiar așa. Irina e obosită, are mult de muncă.” Dar eu știu că nu e doar oboseala. E ceva mai adânc.

Am crescut singură cu Mihai după ce soțul meu a murit într-un accident de mașină. Am muncit pe brânci ca să-i ofer tot ce avea nevoie. Am renunțat la visele mele pentru el. Când a venit vremea să plece la facultate în București, am plâns zile întregi. Îmi era teamă că-l voi pierde. Și poate că exact asta s-a întâmplat.

Când mi-a spus că s-a îndrăgostit de Irina, am încercat să fiu deschisă. Am invitat-o la noi de Crăciun. Am gătit sarmale și cozonac, am pus masa ca la carte. Dar Irina părea mereu grăbită să plece, mereu cu telefonul în mână, mereu cu privirea peste umăr. Nu mi-a spus niciodată „mamă”, nici măcar „doamnă Maria”. Doar „dumneavoastră”.

Într-o seară, după ce au plecat spre București, Mihai m-a sunat:
— Mamă, Irina zice că te-ai uitat urât la ea toată seara.
— Cum adică? Eu doar am întrebat-o dacă vrea încă o felie de cozonac!
— Da, dar ai spus-o… nu știu… ironic.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Oare chiar sunt eu problema? Am început să mă analizez: poate că sunt prea prezentă în viața lor? Poate că ar trebui să-i las în pace? Dar cum să fac asta? Mihai e tot ce am.

De atunci, vizitele mele s-au rărit. Îi sun doar o dată pe săptămână. Când răspunde Irina la telefon, discuția e scurtă:
— Bună ziua.
— Bună ziua, Irina. Ce faceți?
— Bine.
— Mihai e acasă?
— Nu.
Și gata.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Mihai: „Mamă, te rog să nu mai insiști cu vizitele neanunțate. Irina are nevoie de spațiu.” Am plâns ore întregi. M-am simțit ca un intrus în viața propriului copil.

Vecina mea, tanti Viorica, mă întreabă mereu:
— Ce mai face băiatul tău?
— Bine… cred.
Dar adevărul e că nu mai știu nimic despre el. Nu știu dacă e fericit sau dacă are probleme. Nu știu dacă îi place mâncarea Irinei sau dacă îi e dor de mine.

Într-o duminică ploioasă, m-am hotărât să merg la biserică. M-am rugat pentru liniște și pentru puterea de a accepta situația. Preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să ierți atunci când te simți nedreptățit. Am ieșit din biserică cu ochii roșii de plâns.

Seara aceea a fost cea mai grea. M-am uitat la pozele vechi cu Mihai: la serbarea de la grădiniță, la absolvirea liceului… În toate zâmbea larg, cu ochii lui albaștri ca ai tatălui său. Unde s-a dus copilul meu? Cine l-a schimbat atât de mult?

A doua zi dimineață am primit un telefon de la Mihai:
— Mamă… putem vorbi?
Vocea lui era stinsă.
— Sigur, Mihai! Ce s-a întâmplat?
— Nimic grav… doar că… Irina vrea să ne mutăm în alt oraș. Să fim mai aproape de părinții ei.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Și tu ce vrei?
A tăcut câteva secunde.
— Nu știu…

După ce am închis telefonul, am simțit că lumea mea se prăbușește. Am realizat că poate l-am sufocat pe Mihai cu dragostea mea. Poate că i-am cerut prea mult fără să-mi dau seama.

În seara aceea am scris o scrisoare pe care nu am avut curajul s-o trimit:
„Dragul meu Mihai,
Dacă vreodată vei avea nevoie de mine, voi fi aici. Te iubesc și te voi iubi mereu, chiar dacă nu mai sunt parte din viața ta așa cum mi-aș dori.”

Acum stau singură în bucătăria mea mică și mă întreb: Oare unde greșim noi, mamele? Oare dragostea noastră devine povară pentru copiii noștri? Sau poate fiecare generație trebuie să-și găsească drumul fără umbrele trecutului?

Voi ce credeți? E vina mea că mi-am dorit să fiu aproape de fiul meu? Sau pur și simplu așa e viața — copiii cresc și pleacă, iar noi rămânem cu amintirile?