De ce ai intrat în casa mea când nu eram acasă? – Povestea unei familii românești între secrete și trădare

— De ce ai intrat în casa mea când nu eram acasă?
Vocea lui Vlad, fiul meu, a tăiat aerul din sufrageria lui ca un cuțit. Stătea în picioare, cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca pe un străin. M-am simțit mic, vinovat, prins cu mâna în sac. Niciodată nu mi-a vorbit așa. Niciodată nu l-am văzut atât de rece.

— Vlad, nu voiam să… am avut nevoie de niște acte…

— Nu mă interesează! Ai spart bariera dintre noi. Nu mai ești mama care mă proteja, ci femeia care îmi invadează viața!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toată viața am încercat să-l protejez, să-l feresc de greutățile pe care le-am dus eu pe umeri. Am crescut singură doi copii după ce tatăl lor, Doru, ne-a părăsit pentru o altă femeie. Am muncit la două slujbe, am făcut foamea ca să aibă ei ce pune pe masă. Acum, când Vlad are 28 de ani și locuiește singur într-un apartament mic din București, mă simt tot mama care trebuie să-l ajute. Dar el nu mai vrea ajutorul meu.

Totul a început cu o săptămână înainte, când am găsit în cutia poștală o scrisoare de la bancă pe numele lui Vlad. Era deschisă din greșeală de sora lui, Irina, care locuiește încă cu mine. Am văzut că are datorii mari la creditul pentru apartament. M-am panicat. Știu cât de greu e să pierzi casa – am trecut prin asta când eram tânără și părinții mei au fost executați silit. Așa că am decis să merg la el acasă și să caut contractul de credit, să văd dacă pot face ceva.

Nu i-am spus nimic Irinei. Ea mereu mi-a reproșat că îl favorizez pe Vlad. „Pe mine nu m-ai ajutat niciodată așa”, îmi spune mereu cu vocea ei tăioasă. Dar eu știu că Vlad e mai slab, mai sensibil, și are nevoie de mine chiar dacă nu recunoaște.

Am intrat în apartamentul lui Vlad cu cheia de rezervă pe care mi-o dăduse acum doi ani „pentru urgențe”. M-am simțit vinovată, dar am încercat să mă conving că fac bine. Am găsit contractul într-un sertar și l-am citit cu inima strânsă. Datoriile erau mult mai mari decât credeam. Am plâns acolo, singură, printre lucrurile lui Vlad: hainele aruncate pe scaun, cănile nespălate din bucătărie, mirosul de cafea veche. M-am gândit la toate sacrificiile mele și la cât de puțin pot face acum pentru el.

Când Vlad a aflat – nu știu cum, poate a observat că ceva era mișcat – a venit direct la mine acasă. A bătut la ușă tare, ca un străin furios.

— Mama, ai fost la mine? Ai umblat prin lucrurile mele?

Am încercat să-i explic, dar nu voia să audă nimic. Irina a ieșit din cameră și ne-a privit cu ochii mari.

— Vezi? Ți-am spus că nu știe să respecte limitele! Mereu ai făcut ce ai vrut cu noi!

— Irina, te rog…

— Nu mă mai băga în discuțiile voastre! Eu niciodată n-am avut parte de atâta grijă!

Vlad a plecat trântind ușa. Irina s-a retras în camera ei și am rămas singură în bucătărie, cu capul în mâini. Am plâns ore întregi. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Poate că am iubit prea mult sau prea puțin? Poate că am vrut să controlez totul pentru că mi-a fost frică să nu pierd iar totul?

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad nu mi-a răspuns la telefon. Irina m-a ignorat complet. La serviciu abia am reușit să mă concentrez – lucrez ca asistentă medicală la un cabinet stomatologic și trebuie să fiu mereu calmă și zâmbitoare cu pacienții. Dar în sufletul meu era furtună.

Într-o seară, după o zi lungă la muncă, am găsit un bilet pe masă de la Irina: „Nu mai pot să stau aici. M-am mutat la prietena mea, Andreea.” M-am prăbușit pe scaun și am simțit că tot ce am construit se destramă sub ochii mei.

Am încercat să vorbesc cu Vlad din nou. L-am așteptat în fața blocului lui într-o sâmbătă dimineață friguroasă de martie.

— Vlad, te rog… Lasă-mă să-ți explic…

— Nu vreau explicații! Nu vreau să mai controlezi viața mea! Sunt adult! Dacă am probleme, le rezolv singur!

— Dar eu sunt mama ta…

— Nu mai contează! Ai trecut o linie care nu trebuia trecută!

A plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut luni de zile până când Irina mi-a dat un mesaj: „Sunt bine. Nu vreau să vorbesc despre tine.” Vlad nu mi-a mai scris nimic.

M-am simțit ca o fantomă în propria viață. Am început să merg la biserică duminica și să mă rog pentru copiii mei. Am vorbit cu preoteasa parohiei despre durerea mea și ea mi-a spus: „Uneori dragostea sufocă fără să vrem.”

Mi-am dat seama că poate am greșit încercând să-i protejez prea mult. Poate că trebuie să-i las să cadă ca să se poată ridica singuri.

Dar inima mea de mamă încă doare. Încerc să găsesc curajul să le spun: „Îmi pare rău.” Dar nu știu dacă vor vrea vreodată să mă asculte.

Mă întreb uneori: Oare cât de mult putem iubi fără să rănim? Oare e posibil să fii părinte fără să greșești? Voi ce credeți?