Când prietenia devine o monedă de schimb: Povestea mea cu Ema

— Nu pot să cred, Ema, chiar nu poți veni nici acum? Am nevoie de tine, te rog… vocea mea tremura, iar telefonul părea mai greu ca niciodată. Dincolo de fir, liniștea era apăsătoare, apoi răspunsul ei sec: — Nu pot, Lidia. Am și eu viața mea. Nu pot fi mereu la dispoziția ta.

Am rămas cu receptorul în mână, privind în gol spre peretele din sufragerie, unde încă mai păstram poza noastră de la nunta mea. Zâmbeam amândouă, tinere și pline de speranță. Atunci eram de nedespărțit. Acum, după patruzeci și doi de ani de prietenie, mă simțeam mai singură ca niciodată.

Pe Ema am cunoscut-o în 1981, la biroul de contabilitate din centrul Ploieștiului. Eram două fete simple, visătoare, care împărțeau același birou și aceleași griji: salarii mici, șefi exigenți, lipsuri la rafturi și cozi interminabile la alimentară. Împreună râdeam de necazuri și ne făceam planuri pentru viitor. Ea mi-a fost martoră la nuntă, eu i-am ținut voalul când s-a măritat cu Doru. Ne-am crescut copiii aproape ca pe frați.

Anii au trecut ca o clipire. Ne întâlneam la cafea în fiecare duminică dimineață, ne povesteam totul: certurile cu soții, notele copiilor, grijile pentru părinții bolnavi. Când fiul meu, Vlad, a avut nevoie de o operație complicată la inimă, Ema a fost prima care a venit la spital cu supă caldă și o vorbă bună. Când soțul ei a rămas fără serviciu în anii ’90, eu i-am găsit un post la firma cumnatului meu.

Dar ceva s-a schimbat după ce am ieșit la pensie. Copiii au plecat la casele lor, soții noștri s-au stins unul după altul, iar noi am rămas două femei singure într-un oraș care nu mai semăna cu cel din tinerețe. Am început să simt că Ema mă caută doar când avea nevoie de ceva: să-i completez declarațiile fiscale pentru fiica ei, să-i plătesc facturile online când nu se descurca cu calculatorul, să-i aduc medicamentele de la farmacie.

La început nu mi-a păsat. Îmi făcea plăcere să o ajut. Dar într-o zi am avut nevoie de ea. M-am îmbolnăvit grav, am făcut o pneumonie urâtă și nu puteam ieși din casă. Am sunat-o să o rog să-mi aducă pâine și lapte. Mi-a spus că e ocupată cu nepoții și că nu poate ajunge. Am simțit atunci un gol în stomac, dar mi-am spus că poate chiar are treabă.

Au urmat luni în care am încercat să reiau legătura. O sunam să o întreb ce mai face, dar răspundea scurt sau nu răspundea deloc. Când ne vedeam întâmplător pe stradă, vorbea doar despre problemele ei: cât e de obosită cu nepoții, cât de greu îi e cu pensia mică. Nu mă mai întreba nimic despre mine.

Într-o zi am prins curaj și am invitat-o la mine la cafea, ca pe vremuri. A venit, dar a stat doar o jumătate de oră și tot timpul s-a uitat la ceas. La plecare mi-a spus: — Lidia, nu te supăra pe mine, dar nu mai am timp pentru cafele lungi. Am prea multe pe cap.

Am rămas singură în bucătărie, cu două cești aburinde pe masă și lacrimi în ochi. M-am întrebat atunci: oare toți acești ani au însemnat ceva pentru ea? Sau am fost doar o rotiță într-un mecanism al nevoilor ei?

Sora mea, Mariana, mi-a spus într-o seară: — Lidia, poate că așa sunt oamenii… când nu le mai folosești la nimic, te uită. Dar eu nu pot să cred că prietenia noastră a fost doar atât.

Am încercat să-mi fac alți prieteni la clubul pensionarilor din cartier. Am cunoscut-o pe doamna Silvia, care îmi povestește mereu despre pisicile ei, pe domnul Ionel care joacă șah în parc și mă invită uneori să-l privesc. Dar nu e același lucru. Cu Ema împărțisem o viață întreagă.

Într-o zi am primit un mesaj de la ea: „Lidia, ai putea să mă ajuți cu niște acte pentru băiatul meu? Nu mă pricep deloc.” Am simțit cum mi se strânge inima. I-am răspuns politicos că nu mă simt bine și că nu pot ajuta acum.

De atunci nu m-a mai căutat deloc.

M-am întrebat zile întregi dacă am greșit undeva. Poate că am fost prea disponibilă mereu? Poate că i-am dat impresia că sunt acolo doar ca să-i rezolv problemele? Sau poate că oamenii se schimbă odată cu vârsta și devin mai egoiști?

Într-o seară ploioasă de aprilie am găsit curajul să-i scriu o scrisoare lungă în care i-am spus tot ce simt: cât m-a durut îndepărtarea ei, cât de mult mi-a lipsit prietenia noastră adevărată și cât de mult a contat pentru mine fiecare moment petrecut împreună. Nu mi-a răspuns niciodată.

Acum stau singură în apartamentul meu mic din Ploiești și mă uit la poza noastră veche de pe perete. Încerc să-mi amintesc zilele bune și să nu las amărăciunea să-mi umbrească sufletul.

Mă întreb adesea: oare prieteniile adevărate chiar există sau totul e doar un schimb de servicii? Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de dezamăgire?