Când părinții nu mai sunt: Strigătul unei soții către soțul ei încăpățânat

— Nu vreau să-i văd, Ana! Am spus-o de o mie de ori! Radu trântește ușa dormitorului, iar ecoul vocii lui răsună în tot apartamentul nostru mic din București. Mă uit la el, cu ochii umezi, încercând să-mi găsesc cuvintele. E a treia oară săptămâna asta când încerc să deschid subiectul părinților lui.

— Dar sunt părinții tăi, Radu! Nu poți să-i ignori la nesfârșit. O să regreți într-o zi, crede-mă…

Se întoarce spre mine, cu fața încruntată, și pentru o clipă văd băiatul speriat care a fugit de acasă la 18 ani. Dar acum e bărbatul meu, încăpățânat și plin de răni nevindecate.

— Ana, nu înțelegi! Tata m-a făcut mereu prost, mama n-a zis niciodată nimic. N-au venit nici măcar la bac. Ce rost are să-i chem la nuntă? Să mă judece iar?

Îmi mușc buza și mă așez pe marginea patului. Îmi amintesc cum mama mea plângea de bucurie la nunta noastră, cum tata a dansat cu mine până dimineața. Părinții lui Radu nu au fost acolo. Nici măcar un telefon.

Au trecut șapte ani de atunci. Între timp, am încercat să-i aduc împreună. De fiecare dată când îi propun să-i vizităm sau măcar să le dăm un telefon de Crăciun, Radu se închide în el ca un arici. Uneori îl aud noaptea oftând în somn sau murmurând numele mamei lui. Dar ziua, e ca o stâncă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, primesc un telefon de la sora lui Radu, Ioana. Plânge. „Ana, mama e la spital… nu știm dacă mai apucă dimineața.”

Mă uit la Radu, care tocmai intrase pe ușă, ud leoarcă și obosit după o zi grea la birou.

— E mama ta… e grav… Ioana zice că poate nu mai apucă dimineața.

Îl văd cum se albește la față. Pentru o clipă nu spune nimic. Apoi se prăbușește pe scaun și-și acoperă fața cu mâinile.

— De ce acum? De ce nu m-a sunat niciodată? De ce trebuie eu să merg?

— Pentru că e mama ta! Pentru că poate nu vei mai avea ocazia să-i spui ce ai pe suflet!

Nu-mi răspunde. Stăm amândoi în tăcere, ascultând ploaia care lovește geamurile. În cele din urmă, se ridică încet și murmură:

— Hai…

Drumul spre Ploiești e lung și tăcut. În mașină, Radu privește în gol. Îl țin de mână și simt cum îi tremură degetele.

La spital, Ioana ne așteaptă cu ochii roșii de plâns. Intrăm împreună în salon. Mama lui Radu e palidă și slabă, abia respiră. Când îl vede pe Radu, ochii i se luminează pentru o clipă.

— Radule… băiatul meu…

Radu cade în genunchi lângă pat și izbucnește în plâns. Nu l-am văzut niciodată așa. Îi spune printre sughițuri tot ce n-a spus niciodată: cât l-a durut indiferența lor, cât de mult și-ar fi dorit să fie mândri de el, cât de mult i-a lipsit dragostea lor.

Mama lui îl mângâie pe cap cu mâna tremurândă.

— Iartă-mă, mamă… n-am știut cum să fiu altfel… Tata era aspru… dar te-am iubit mereu…

Radu plânge ca un copil pierdut. Eu stau lângă el și simt cum mi se rupe inima.

Mama lui moare în acea noapte. La înmormântare, Radu stă lângă tatăl lui, doi bărbați striviți de durere și regrete nespuse. După slujbă, tatăl lui se apropie încet:

— Radule… știu că am greșit mult… Poate putem încerca să fim o familie… cât mai avem timp.

Radu îl privește lung, apoi îl îmbrățișează pentru prima dată după douăzeci de ani.

Acum, după toate astea, îl văd pe Radu schimbat. Vorbește mai des cu tatăl lui, merge la mormântul mamei aproape lunar și îmi mulțumește că nu am renunțat la el.

Dar uneori îl surprind privind vechiul album cu poze din copilărie și știu că încă poartă povara regretului.

Mă întreb adesea: De ce trebuie să pierdem ca să ne dăm seama ce contează cu adevărat? Oare câți dintre noi ne vom ierta vreodată pentru vorbele nespuse și îmbrățișările refuzate?