Am ajuns să-mi dau afară fiica și ginerele: Ospitalitatea care mi-a ruinat viața

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Stăteam în bucătăria mea, cu mâinile strânse pe marginea mesei, iar fiica mea, Irina, mă privea cu ochii mari, uimiți și totodată reci. Radu, ginerele meu, nici măcar nu s-a sinchisit să ridice privirea din telefon.

Totul a început acum șase luni, când Irina m-a sunat plângând. „Mamă, nu mai putem sta în chirie. Proprietarul ne-a dat afară. Putem veni la tine pentru o perioadă?” Am simțit atunci un amestec de milă și bucurie. Îmi era dor de fata mea, iar gândul că pot să-i fiu de ajutor mă făcea să mă simt din nou utilă. Am făcut curat în camera de oaspeți, am cumpărat lenjerie nouă și am umplut frigiderul cu tot ce știam că le place.

Primele zile au fost liniștite. Irina îmi mulțumea des, iar Radu era politicos, chiar dacă puțin distant. Dar încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. Radu venea târziu acasă, trântind ușa și lăsându-și pantofii plini de noroi pe covorul din hol. Irina părea mereu obosită și nervoasă, iar orice încercare de a discuta cu ea se termina cu un oftat sau o replică tăioasă.

Într-o dimineață, am găsit bucătăria vraiște: vase murdare peste tot, firimituri pe masă și resturi de mâncare lăsate la voia întâmplării. Am strâns totul fără să zic nimic, dar când s-a repetat a treia oară în aceeași săptămână, am îndrăznit să le spun: „Vă rog frumos, încercați să păstrați curățenia. Nu-mi e ușor să fac totul singură.”

Radu a râs scurt: „Dacă te deranjează atât de tare, nu mai găti și nu mai spăla vasele. Ne descurcăm noi.” Irina a tăcut, evitându-mi privirea. M-am simțit mică și neînsemnată în propria casă.

Pe măsură ce zilele treceau, tensiunea creștea. Radu începea să aducă prieteni acasă fără să mă anunțe. Se râdea tare până târziu în noapte, iar eu nu mai puteam dormi. Într-o seară, după ce am rugat politicos să facă liniște pentru că a doua zi aveam programare la medic, Radu mi-a spus în față: „E casa ta, dar acum suntem și noi aici. Trebuie să te obișnuiești.”

Irina nu mai era fata mea blândă și atentă. Se schimbase. Îmi răspundea sec sau chiar obraznic. Odată i-am spus că mi-e dor să povestim ca altădată și mi-a replicat: „Mamă, nu mai sunt copilul tău. Am și eu viața mea.”

Într-o duminică dimineață, când m-am trezit devreme ca să pregătesc micul dejun pentru toți, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon în camera alăturată: „Nu mai suport bătrâna asta! Mă sufocă cu pretențiile ei.” Am simțit cum mi se rupe inima. Am stat nemișcată minute în șir, încercând să-mi adun gândurile.

A doua zi, am găsit o factură uriașă la curent. Radu lăsa televizorul pornit toată noaptea și folosea caloriferul electric chiar dacă centrala mergea. Când i-am atras atenția, mi-a răspuns cu un aer superior: „Nu e ca și cum nu ai bani. Ce contează câteva sute de lei?”

Am început să mă simt o povară în propria casă. Nu mai aveam liniște nici ziua, nici noaptea. Prietenele mele mă întrebau la telefon dacă sunt bine; le mințeam că totul e în regulă. Mi-era rușine să recunosc că nu mai am control asupra vieții mele.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după o ceartă aprinsă cu Radu care mi-a spus că sunt „prea băgăcioasă” și că ar trebui „să-mi văd de bătrânețea mea”, am simțit că nu mai pot continua așa. Am stat ore întregi pe marginea patului, cu ochii în tavan și inima grea.

A doua zi dimineață le-am spus hotărât: „Vreau să vă mutați până la sfârșitul lunii.” Irina a izbucnit în plâns: „Mamă, cum poți să ne faci asta? Suntem familia ta!” Dar eu nu mai puteam ceda. „Irina, v-am primit cu toată dragostea mea. Dar nu mai pot trăi așa. Nu mai sunt eu însămi.”

Au plecat supărați, fără să privească înapoi. Casa a rămas goală și tăcută. Zilele următoare m-am plimbat prin camerele pustii și m-am întrebat unde am greșit ca mamă. Oare dragostea pentru copilul tău trebuie să fie fără margini? Sau vine un moment când trebuie să spui „ajunge”, chiar dacă doare?

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă gândesc: Oare am făcut bine? Cât de mult trebuie să te sacrifici pentru cei dragi până când uiți cine ești? Voi ce ați fi făcut în locul meu?