„Nu-ți face griji, încă nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că fiica ta a decis să trăiască pe cont propriu”

— Mamă, nu te speria, nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că… am decis să mă mut singură.

Vocea Irinei tremura pe firul telefonului, iar eu, cu mâinile încleștate pe marginea mesei din bucătărie, simțeam cum mi se scurge sângele din obraji. Era seară, iar soțul meu, Gheorghe, tocmai intrase pe ușă cu o găleată de apă de la fântână. L-am privit pierdută, fără să pot articula vreun cuvânt.

— Ce-ai pățit, Marioara? Cine era la telefon? a întrebat el, lăsând găleata jos cu un zgomot surd.

— Irina… vrea să… să se mute singură. Să divorțeze de Radu.

Gheorghe a oftat adânc și s-a așezat pe scaunul de lângă sobă. Nu era genul care să-și arate sentimentele, dar știam că vestea îl lovea la fel de tare ca pe mine. În satul nostru mic din Bărăgan, divorțul era încă o rușine, o pată pe obrazul familiei.

— O fi găsit pe altcineva? a murmurat el, evitându-mi privirea.

— Nu știu… N-a spus nimic de asta. Doar că nu mai poate. Că nu mai e fericită.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: Irina mică, alergând desculță prin curte, râzând cu gura până la urechi; Irina adolescentă, visătoare, mereu cu nasul în cărți și cu ochii la orizont. Mereu am știut că nu va rămâne aici, dar nu mi-am imaginat niciodată că va ajunge să-și destrame familia.

A doua zi dimineață, am sunat-o din nou. Vocea ei era stinsă.

— Mamă, știu că nu înțelegi… Dar nu mai pot trăi așa. Radu nu mă ascultă, nu mă vede. Parcă suntem doi străini în aceeași casă.

— Irina, dragă… Toți avem necazuri. Și eu cu taică-tu ne-am certat de mii de ori. Dar n-am plecat niciodată! Așa se face la noi. Se rabdă.

— Nu mai pot să rabd! a izbucnit ea. Nu vreau să ajung ca tine, mamă! Să trăiesc doar ca să nu zică lumea ceva!

M-a durut rău replica ei. Am simțit-o ca pe o palmă peste suflet. Oare chiar atât de nefericită păream eu? Oare sacrificiile mele nu valorau nimic?

În zilele ce au urmat, satul a început să șușotească. Vecina Ileana m-a întâlnit la poartă:

— Am auzit că fata ta… E adevărat?

Am dat din cap rușinată și am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața am muncit să păstrez familia unită și acum totul părea că se destramă sub ochii mei.

Seara, Gheorghe a încercat să mă liniștească:

— Las-o, Marioaro… E fată mare. Dacă nu-i bine acolo, poate îi va fi mai bine singură. Noi ce putem face?

Dar eu nu puteam accepta atât de ușor. Într-o duminică am luat trenul spre București. Am găsit-o pe Irina într-o garsonieră micuță, cu cutii peste tot și ochii umflați de plâns.

— Mamă… Nu trebuia să vii.

— Cum să nu vin? Ești copilul meu!

Am stat amândouă pe marginea patului și am tăcut mult timp. Apoi ea a început să-mi povestească: despre serile lungi în care Radu venea târziu acasă și nu-i spunea niciun cuvânt; despre visele ei de a scrie o carte sau de a călători; despre cât de singură se simțea în mijlocul orașului.

— Știi ce e cel mai greu? Că toată lumea mă judecă. Prietenele mele spun că sunt egoistă. Tu și tata sunteți dezamăgiți. Radu zice că sunt nebună… Dar eu doar vreau să trăiesc altfel.

Am plâns împreună atunci, pentru prima dată după mulți ani. Am înțeles că durerea ei era reală și că nu puteam s-o vindec cu sfaturi sau reproșuri.

Când m-am întors acasă, satul era tot acolo: aceleași ulițe prăfuite, aceleași priviri piezișe ale vecinilor. Dar eu eram schimbată. Am început să mă gândesc la viața mea: câte vise am îngropat sub grija casei și a familiei? Câte lucruri n-am spus niciodată?

Într-o seară, Gheorghe mi-a spus:

— Poate că fata noastră e mai curajoasă decât am fost noi vreodată.

L-am privit lung și am simțit un nod în gât. Poate că avea dreptate.

Acum Irina își caută drumul și eu încerc să fiu alături de ea fără să judec. Încerc să învăț să iubesc fără să controlez.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu supărăm pe alții? Oare cât curaj ne trebuie ca să alegem fericirea în locul fricii?