Ziua în care totul s-a schimbat: O mamă la răscruce

— Vino ACUM să-ți iei fata! Nu mai suport, nu mai pot! — vocea soacrei mele, Elena, răsuna ascuțit prin telefon, de parcă ar fi vrut să spargă nu doar liniștea din sufrageria mea, ci și inima mea. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji și mâinile mi se încleștează pe marginea mesei. Maria, fetița mea de șase ani, se juca liniștită cu păpușa ei, fără să știe că lumea noastră era pe cale să se prăbușească.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, dar tremurul din glas m-a trădat.

— E neascultătoare, face numai prostii! Nu mă respectă! Dacă nu vii acum, o las afară pe scară! — a continuat Elena, fără pic de milă.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii, dar nu aveam timp de ele. Mi-am luat geaca pe mine și am tras-o pe Maria după mine, fără să-i spun prea multe. Pe drum, gândurile mi se învălmășeau: Cum am ajuns aici? De ce trebuie să aleg mereu între liniștea casei mele și pretențiile Elenei?

Soțul meu, Radu, era la serviciu. L-am sunat din mașină:

— Radu, mama ta a spus că o dă afară pe Maria dacă nu merg imediat după ea.

— Exagerezi, sigur nu a zis chiar așa… — vocea lui era obosită, lipsită de vlagă.

— Radu, nu mai pot! Nu vezi că mereu mă pune să aleg între ea și copilul nostru?

A tăcut. Știam că nu va lua partea nimănui. Așa făcea mereu.

Când am ajuns la blocul Elenei, ploua cu găleata. Am urcat scările în fugă și am bătut la ușă. A deschis brusc, cu ochii injectați de furie.

— Ia-ți fata și plecați! — a urlat.

Maria s-a lipit de piciorul meu. Am simțit cum tremură.

— Ce s-a întâmplat? — am încercat din nou să aflu.

— M-a făcut „baba rea”! Să-ți fie rușine că ai crescut-o așa! — a scuipat Elena cuvintele ca pe niște pietre.

Am luat-o pe Maria în brațe și am ieșit fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, fetița plângea încet.

— Mami, eu n-am vrut să fiu rea… — a șoptit ea printre sughițuri.

Am simțit cum mă sfâșie vinovăția. Oare chiar greșisem undeva? Sau era doar imposibil de mulțumit Elena?

Seara, Radu a venit acasă tăcut. S-a așezat la masă fără să mă privească.

— Trebuie să vorbim — i-am spus hotărâtă.

— Nu vreau scandal… — a oftat el.

— Nu e scandal. E viața noastră! Nu mai pot să las pe altcineva să ne dicteze cum ne creștem copilul!

A ridicat din umeri. M-am simțit singură ca niciodată.

Zilele următoare au fost un coșmar. Elena trimitea mesaje pline de reproșuri: „Nu știi să fii mamă!”, „Mi-ai furat băiatul!”, „O să vă pară rău!”

La grădiniță, educatoarea m-a chemat la o discuție:

— Maria e mai retrasă în ultima vreme. S-a întâmplat ceva acasă?

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. Cum să-i explic că familia noastră era un câmp de luptă?

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Maria, am stat pe întuneric și m-am gândit la viața mea. Când m-am măritat cu Radu, visam la o familie unită. Dar Elena fusese mereu acolo: criticând, controlând, cerând imposibilul. De fiecare dată când încercam să pun limite, Radu spunea doar: „E mama…”

Am început să mă întreb dacă nu cumva sacrificasem prea mult din mine pentru liniștea aparentă a familiei. Dacă nu cumva îi făceam rău Mariei lăsând-o expusă la toată această toxicitate.

Într-o duminică dimineață, Elena a venit neanunțată la noi acasă. A intrat val-vârtej și a început să strige:

— Voi nu știți ce înseamnă respectul! Pe vremea mea copiii nu vorbeau așa cu bunicii!

Radu s-a ridicat de la masă:

— Mamă, te rog…

Dar eu n-am mai putut tăcea:

— Ajunge! În casa asta eu decid ce e bine pentru copilul meu! Dacă nu poți accepta asta, te rog să pleci!

Elena s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o. A ieșit trântind ușa.

Radu s-a uitat la mine speriat:

— Ce-ai făcut?

— Ce trebuia făcut demult! — i-am răspuns cu lacrimi în ochi.

A urmat o perioadă grea. Radu era distant, Elena nu ne mai vorbea. Dar Maria a început să zâmbească din nou. Seara mă lua în brațe și îmi spunea:

— Mami, acum e liniște…

M-am întrebat atunci: Cât de mult trebuie să suferim pentru liniște? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Și unde tragem linia între iubire și toxicitate?

Poate că fiecare mamă ajunge într-un punct în care trebuie să aleagă: între ceea ce e corect pentru copilul ei și ceea ce cere lumea din jur. Voi ce ați fi făcut în locul meu?