Ziua în care am văzut adevărata față a soacrei mele

— Nu mai pot, Victoria! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, a spart liniștea după-amiezii ca un ciob de sticlă. Eram în bucătăria ei, cu mâinile înmuiate în apă caldă, spălând vasele după prânzul de duminică. Soțul meu, Radu, tocmai ieșise pe balcon să vorbească la telefon cu un coleg de la unitate. Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am întors încet, cu mâinile ude, și am privit-o. Ochii ei, de obicei blânzi, erau acum reci și tăioși.

— Ce s-a întâmplat, doamnă Mariana? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

A oftat adânc și s-a sprijinit de masă.

— Tu chiar nu vezi? Tu chiar nu vezi că nu ești de-a noastră? Că nu te pot accepta oricât aș încerca? Radu merita altceva. O fată din oraș, nu pe cineva ca tine, crescută la țară, fără familie „bună”.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Am rămas fără aer. Toți anii în care am încercat să fiu pe placul ei, toate cadourile aduse de sărbători, toate mesele la care am gătit împreună… totul părea o minciună.

— Dar… eu l-am iubit pe Radu dinainte să știe cine sunt părinții mei sau de unde vin… am bâiguit.

— Dragostea nu ține loc de statut, Victoria! Familia noastră are un nume aici. Tu ai venit cu valiza ta veche și ai crezut că poți schimba totul. Dar lumea vorbește. Și eu nu mai pot suporta privirile lor.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Am vrut să fug, dar picioarele nu mă ascultau. M-am gândit la mama mea, la casa noastră mică din satul unde am crescut, la cât m-am luptat să ajung la facultate în București, la cât m-am zbătut să-l urmez pe Radu prin garnizoane și orașe străine mie. Totul pentru el. Pentru noi.

În acel moment, Radu a intrat în bucătărie. A simțit tensiunea din aer și s-a oprit în prag.

— Ce se întâmplă aici?

Mariana s-a uitat la el cu ochii umezi:

— Radu, trebuie să-ți spun ce simt. Nu mai pot trăi cu această povară. Victoria nu e potrivită pentru tine.

Radu a rămas mut câteva secunde. Apoi s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna.

— Mamă, te rog… Victoria e soția mea. O iubesc. Nu contează de unde vine sau ce spun oamenii.

— Ba contează! Pentru mine contează! Pentru toată lumea contează! Voi nu vedeți că vă izolați? Prietenii tăi nu mai vin pe la noi ca înainte. Lumea știe cine e ea!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe hol și m-am sprijinit de perete. Îmi venea să urlu. Să-i spun că eu nu am cerut niciodată nimic de la ea, că tot ce am vrut a fost să fiu acceptată. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât.

În acea seară, ne-am făcut bagajele și am plecat mai devreme decât plănuisem. În mașină, Radu conducea tăcut. Eu priveam luminile orașului care se îndepărtau în oglinda retrovizoare.

— Îmi pare rău… a spus el într-un final. N-ar fi trebuit să-ți spună niciodată așa ceva.

— Poate are dreptate… am șoptit eu. Poate nu sunt destul de bună pentru lumea voastră.

— Nu spune asta! Tu ești tot ce contează pentru mine.

Dar vorbele lui nu reușeau să-mi vindece rana proaspătă din suflet. În zilele care au urmat, am început să mă îndoiesc de fiecare gest al meu, de fiecare decizie luată împreună cu Radu. M-am întrebat dacă nu cumva i-am distrus relația cu familia lui doar pentru că l-am iubit prea mult.

Au trecut luni până când Mariana a mai dat vreun semn. De Crăciun ne-a trimis un cozonac și o felicitare rece: „Sărbători fericite”. Atât. Niciun telefon, nicio invitație la masa festivă.

Radu a încercat să repare lucrurile, dar mama lui era hotărâtă să mă țină la distanță. Prietenii lui din copilărie au început să-l evite subtil; invitațiile la nunți sau botezuri au devenit tot mai rare. Simțeam că ne stingem încet într-o lume care nu ne vrea împreună.

Într-o seară, după ce Radu s-a întors târziu de la unitate, l-am găsit pe balcon privind în gol.

— Crezi că am greșit? l-am întrebat cu voce tremurată.

S-a uitat la mine lung:

— Nu știu… Poate că da, poate că nu… Dar dacă dragostea noastră nu rezistă presiunii asteia, atunci n-a fost dragoste adevărată.

M-am gândit mult la vorbele lui. Am început să mă întreb dacă merită să lupt pentru o familie care nu mă va accepta niciodată sau dacă ar trebui să-mi găsesc drumul meu, chiar dacă asta ar însemna să-l pierd pe Radu.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama mea:

— Fata mea, tu ești fericită acolo?

Am izbucnit în plâns:

— Nu știu, mamă… Nu știu dacă voi fi vreodată destul pentru ei…

Mama a tăcut o clipă apoi mi-a spus:

— Să fii destul pentru tine însăți e cel mai important lucru din lume.

De atunci încerc să mă regăsesc. Să-mi dau seama cine sunt fără aprobarea altora și fără teama că nu voi fi niciodată „de ajuns”.

Oare câți dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim acceptați acolo unde nu vom fi niciodată primiți cu adevărat? Merită oare să ne pierdem pe noi înșine pentru o iluzie?