Ziua în care am spus „nu” – O aniversare care a zguduit familia

— Nu pot să cred, Irina! Cum adică nu facem petrecerea anul ăsta? Ce-o să spună mama? Ce-o să spună toată lumea? vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, printre mirosul de cafea proaspătă și pâine prăjită. M-am oprit din tăiat roșiile pentru salată și l-am privit drept în ochi. Simțeam cum mi se strânge stomacul, dar nu mai puteam da înapoi.

— Radu, anul ăsta vreau să fie altfel. Vreau să fim doar noi doi. Să nu mai alerg după sarmale, după torturi și după zâmbete forțate. Vreau să ne bucurăm de liniște, de noi. Nu crezi că merităm?

A oftat adânc, s-a așezat la masă și și-a trecut mâinile prin păr. Știam că îl doare, dar și pe mine mă durea. De ani de zile, fiecare aniversare era o cursă contra-cronometru: invitații, curățenie, mâncare pentru douăzeci de oameni, glume obosite și certuri mocnite. Eu eram cea care ținea totul în spate, iar la final rămâneam cu oboseala și cu sentimentul că nu fusese niciodată despre noi.

— Dar mama ta? Dar tata? O să se supere rău… Știi cum e tata când nu-i iese ceva din tipar.

— Știu, Radu. Dar nu mai pot. Nu mai vreau să mă pierd pe mine doar ca să fie toți mulțumiți. Anul ăsta vreau să fiu eu mulțumită.

A tăcut. Liniștea dintre noi era grea, ca o plapumă udă. Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi, dar m-am abținut. Nu voiam să cedez.

În zilele următoare, vestea s-a răspândit ca focul. Prima a sunat mama lui Radu.

— Irina, ce-i cu prostia asta? Cum adică nu facem nimic? Să nu-mi spui că iar ai citit vreo carte din aia cu psihologi care-ți spun să te pui pe tine pe primul loc! La noi în familie nu se face așa ceva!

Am încercat să-i explic că nu e vorba de egoism, ci de nevoia de a respira. Dar n-a vrut să audă. Apoi au început mesajele pasiv-agresive pe grupul de familie: „Anul ăsta nu avem unde merge”, „Oare ce-or zice vecinii?”, „Săracul Radu, fără petrecere…”

Radu devenise tot mai tăcut. Îl vedeam cum se uită la mine cu un amestec de reproș și neputință. Într-o seară, după ce fetița noastră, Mara, a adormit, s-a apropiat de mine și mi-a spus încet:

— Irina, eu te înțeleg… dar simt că toată lumea mă judecă din cauza deciziei tale. Parcă nu mai sunt bărbat în ochii lor.

M-a durut. Știam că pentru el validarea familiei era importantă. Dar pentru mine era vital să nu mă mai simt sclava tradițiilor care mă sufocau.

În ziua aniversării, am pregătit o cină simplă: paste cu sos de roșii și un vin bun. Am aprins lumânări și am pus muzica noastră preferată. Mara a desenat o felicitare stângace: „La mulți ani, tati!”

La început, Radu părea absent. Se uita la telefon din cinci în cinci minute, probabil așteptând vreun mesaj salvator sau vreo invitație spontană la părinți. Dar pe măsură ce timpul trecea, am început să vorbim despre noi – despre cum eram înainte să fim „gazdele perfecte”, despre visele noastre uitate, despre Mara și despre cât ne dorim să-i arătăm că fericirea nu vine din a mulțumi pe toată lumea.

După cină, am ieșit pe balcon cu două cești de cafea și am privit orașul luminat. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit ușoară.

A doua zi însă, a venit furtuna. Mama lui Radu a venit neanunțată la ușă.

— Să-ți fie rușine! Ai stricat tot! De când ai intrat tu în familie, nimic nu mai e la fel! Ai reușit să-l întorci pe Radu împotriva noastră!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Radu a încercat să intervină:

— Mamă, te rog… Nu e vina Irinei. E decizia noastră.

— A voastră? Nu-mi spune mie povești! Irina l-a manipulat pe băiatul meu!

Am plâns după ce a plecat. M-am simțit vinovată, egoistă, rea. Dar când Mara m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Mami, azi ai zâmbit mult”, am știut că am făcut ce trebuia.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Relațiile cu socrii sunt reci ca gheața. Radu încă se luptă cu propriile lui demoni – între loialitatea față de părinți și dragostea pentru mine. Eu încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus ceva ce nu se va mai repara niciodată.

Dar știu că anul acesta am avut curajul să spun „nu”. Să mă aleg pe mine. Să aleg familia mea mică înaintea tradițiilor care mă storceau de viață.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că „așa se face”? Oare cât timp mai putem merge pe sârmă fără să ne pierdem cu totul?