Umbrele din viața lui Radu

— Unde te duci iar la ora asta, Radu? Nu vezi că plouă cu găleata?

Vocea mea tremura între furie și teamă, dar el nici măcar nu s-a uitat la mine. Și-a tras geaca pe umeri și a ieșit pe ușă, lăsând în urmă mirosul acela străin care mă obseda de săptămâni întregi. Am rămas în prag, cu mâna strânsă pe clanță, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. De luni bune simțeam că ceva s-a rupt între noi. Radu, bărbatul pe care îl știam ordonat, previzibil, aproape plictisitor uneori, devenise brusc un străin. Pleca des, se întorcea târziu, iar privirea lui era mereu undeva departe.

Nu mai era vorba doar de lipsa pasiunii – asta o simțisem de ani buni, dar ne obișnuisem cu rutina noastră. Acum era altceva. O distanță rece, ca un zid de sticlă între noi. Și peste toate, acele urme: un parfum dulceag necunoscut pe cămașa lui, pete mici de ruj pe guler, mesaje șterse din telefon.

Într-o noapte, după ce l-am văzut ieșind iar pe furiș, am decis să-l urmăresc. M-am strecurat după el pe străzile ude ale Bucureștiului, cu inima bătându-mi nebunește în piept. L-am văzut urcând într-un tramvai vechi, apoi coborând într-un cartier mărginaș. S-a oprit în fața unui bloc cenușiu și a intrat fără să privească înapoi.

Am stat acolo, ascunsă sub o umbrelă ruptă, tremurând de frig și de frică. Mă așteptam să văd o femeie ieșind după el sau să-l surprind ținându-se de mână cu cineva. Dar nu s-a întâmplat nimic din toate astea. După aproape două ore, a ieșit singur, cu ochii roșii și fața brăzdată de lacrimi.

Nu am avut curajul să-l confrunt atunci. M-am întors acasă înaintea lui și am încercat să dorm, dar gândurile nu-mi dădeau pace. A doua zi am început să-l urmăresc mai des. Am descoperit că mergea regulat în același loc. Uneori stătea ore întregi acolo. Alteori intra într-o biserică mică din apropiere sau se oprea la o cafenea unde nu vorbea cu nimeni.

Într-o după-amiază, am intrat pe urmele lui în blocul acela ponosit. Am urcat scările încet și am auzit voci dintr-un apartament cu ușa întredeschisă. M-am apropiat și am recunoscut vocea lui Radu:

— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot să trăiesc așa…

Am simțit cum mi se taie picioarele. În apartament era o femeie bătrână, bolnavă la pat – mama lui Radu, despre care îmi spusese mereu că e plecată la țară și că nu are nevoie de nimic. Dar adevărul era altul: femeia era singură, bolnavă de cancer, iar Radu îi ducea mâncare și medicamente pe ascuns.

— De ce nu mi-ai spus? am izbucnit când l-am confruntat acasă.

A izbucnit în plâns ca un copil:

— Mi-a fost rușine… Nu am vrut să te împovărez. Știu cât te-ai chinuit cu ai tăi… Și… nu mai știu cum să fiu soțul tău și fiul ei în același timp.

Atunci am înțeles: nu era vorba despre o altă femeie. Era vorba despre povara pe care o ducea singur, despre rușinea de a cere ajutor și despre frica de a nu mă pierde pe mine.

Dar adevărul acesta nu a adus liniște între noi. Dimpotrivă, a scos la suprafață toate rănile vechi: reproșurile mele că nu comunicăm, frustrările lui că nu e destul de bun pentru nimeni. Seara aceea s-a terminat cu țipete și uși trântite.

— Tu niciodată nu ai avut încredere în mine! mi-a strigat el.
— Iar tu niciodată nu ai știut să ceri ajutor!

Zilele următoare au fost un chin. Mama lui Radu s-a stins după câteva săptămâni. Am fost lângă el la înmormântare, dar între noi era un gol imens. După moartea ei, Radu s-a închis complet în el însuși. Nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar.

Într-o seară târzie, când fetița noastră dormea deja, l-am găsit stând pe balcon cu ochii pierduți în noapte.

— Ce facem cu noi? am întrebat încet.
El a ridicat din umeri:
— Nu știu… Poate că ne-am pierdut undeva pe drum.

Am plâns amândoi atunci, pentru tot ce am pierdut și pentru tot ce n-am avut curajul să spunem la timp.

Acum scriu aceste rânduri și mă întreb: câți dintre noi trăim vieți paralele din frică sau rușine? Câți ne pierdem unul pe altul fără să știm măcar adevărul?

Oare cât de mult putem ierta? Și cât de mult putem duce singuri înainte să ne prăbușim?