Umbra Trecutului Lui: Între Fostă și Prezent, Cine Sunt Eu?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu umbra ei între noi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își lăsa cheile pe masă, obosit după o zi lungă la birou.

A rămas nemișcat, cu spatele la mine. Tăcerea lui a fost mai grea decât orice răspuns. M-am prăbușit pe canapea, cu palmele strânse în poală, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. În oglinda de pe hol, am zărit o femeie cu ochii roșii, cearcăne adânci și buze strânse – eu, Irina, cea care odinioară râdea din orice și visa cu ochii deschiși. Acum eram doar o umbră a celei care fusesem.

Totul a început după nuntă. Vlad era atent, iubitor, prezent. Dar într-o zi, am găsit din greșeală un album vechi de fotografii într-un sertar pe care nu-l mai deschisesem niciodată. Printre poze cu el la munte, la mare, la petreceri cu prietenii, am descoperit-o pe Andreea. Zâmbea larg, cu părul ei lung și negru fluturând în vânt, ținându-l pe Vlad de mână. Erau tineri, frumoși și păreau fericiți. Am simțit un junghi în piept. Cine era ea pentru el? Ce avuseseră împreună?

Am încercat să ignor gândurile negre. Dar ele au crescut ca o buruiană în sufletul meu. Am început să-l întreb pe Vlad tot mai des despre trecutul lui. La început a răspuns calm:

— Irina, nu mai contează. Ești tu acum.

Dar eu nu mă puteam opri. Într-o seară, după ce am găsit un mesaj vechi de la Andreea pe Facebook – un simplu „La mulți ani!” – am izbucnit:

— Încă ții legătura cu ea? Ce are ea și eu nu am?

Vlad a oftat adânc:

— Irina, nu e nimic între noi. A fost demult. Te iubesc pe tine.

Dar nu puteam să-l cred. În fiecare gest al lui vedeam comparații invizibile. Dacă râdea la o glumă de-a mea, mă întrebam dacă râdea la fel cu ea. Dacă mă ținea de mână pe stradă, mă întrebam dacă făcuse același lucru cu Andreea pe aceleași străzi din București.

Am început să mă schimb fără să-mi dau seama. Mă uitam obsesiv la profilul Andreei pe Facebook – era medic rezident la Spitalul Universitar, avea poze din vacanțe exotice, prieteni mulți și părea mereu radiantă. Eu eram doar contabilă la o firmă mică, cu un cerc restrâns de prieteni și vacanțe la mare în Eforie Nord.

Mama a observat prima:

— Ce ai pățit, fată? Nu mai ești tu! Parcă ai mereu ceva pe suflet.

— Nimic, mamă… doar obosită.

Dar nu era doar oboseală. Era frica de a nu fi suficientă pentru Vlad. Într-o zi, după ce m-am certat cu el pentru că uitase să-mi aducă flori de ziua mea – lucru pe care mi-l promisese – i-am spus:

— Dacă era Andreea în locul meu, ai fi uitat?

Vlad s-a ridicat brusc de la masă:

— Irina! Nu mai suport comparațiile astea! Eu te-am ales pe tine! Dacă nu ai încredere în mine sau în tine însăți, ce rost are totul?

A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură în bucătăria rece, cu farfuriile nespălate și inima frântă.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când l-am făcut să se simtă vinovat pentru ceva ce nu era vina lui. La toate zilele când mi-am lăsat nesiguranțele să ne otrăvească relația. Am plâns până dimineața.

A doua zi am decis să merg la psiholog. Nu i-am spus lui Vlad nimic. Doamna Maria m-a ascultat calm:

— Irina, tu nu te lupți cu Andreea. Te lupți cu propria ta imagine despre tine. Ce ai vrea să schimbi?

Nu știam ce să răspund. Poate că voiam să fiu ca Andreea – sigură pe mine, frumoasă, admirată. Dar poate că voiam doar să fiu eu însămi din nou.

Sesiunile de terapie au fost grele. Am descoperit răni vechi: tata care plecase când eram mică și nu se mai întorsese niciodată; mama care muncea mult și mă lăsa singură acasă; colegii care râdeau de mine pentru că eram timidă și purtam haine vechi.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Vlad – îi reproșasem că nu mă iubește destul – el a venit acasă cu ochii roșii:

— Irina… dacă nu reușim să trecem peste asta împreună… poate că ar trebui să ne despărțim.

M-a lovit ca un trăsnet. Am realizat atunci că riscam să pierd totul din cauza propriilor mele frici.

Am început să lucrez mai mult la mine însămi. Am ieșit cu prietenele mele vechi la cafea, am mers la cursuri de pictură – visul meu din copilărie –, am început să alerg dimineața prin parc. Încet-încet am simțit că revin la viață.

Vlad a observat schimbarea:

— Parcă ești alt om… Ce s-a întâmplat?

L-am privit în ochi și i-am spus adevărul:

— M-am luptat prea mult cu fantomele trecutului tău și am uitat cine sunt eu. Dar vreau să mă regăsesc și să te iubesc fără teamă.

Ne-am îmbrățișat strâns și pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou aproape.

Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă mai am momente când mă compar sau când mă tem că nu sunt suficient de bună. Dar acum știu că lupta cea mai grea e cu mine însămi, nu cu Andreea sau trecutul lui Vlad.

Mă uit din nou în oglindă și văd o femeie care a trecut prin foc și s-a ridicat din cenușă. Poate că nu voi fi niciodată ca Andreea – dar nici nu trebuie.

Oare câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim altcineva? Câte relații se destramă din cauza nesiguranțelor noastre? Voi cum ați reușit să vă regăsiți când v-ați simțit pierdute?