Umbra fratelui meu: Povestea unei moșteniri pierdute

— Nu pot să cred că asta e tot ce mi-a rămas din Piotr, am șoptit, ținând cutia de carton în brațe, cu genunchii strânși la piept pe canapeaua veche din sufrageria părinților. În jurul meu, casa era tăcută, doar ceasul bătea sacadat pe perete. Mama stătea la masă, cu ochii roșii și privirea pierdută în ceașca de cafea.

— Nu te mai gândi, Ilinca, mi-a spus ea încet, dar vocea îi tremura. Așa a vrut el… Așa scrie în testament.

Am simțit cum mă sufoc. Cum să nu mă gândesc? Cum să accept că după o viață întreagă în care am fost umăr lângă umăr cu Piotr, după toate promisiunile lui că „noi doi suntem de nedespărțit”, eu am rămas doar cu amintirile? Totul — casa copilăriei noastre, colecția lui de discuri, tablourile pe care le pictam împreună când eram mici — toate au ajuns la Lidia, soția lui. Iar eu? Eu am rămas cu o cutie de fotografii și cu un gol imens.

Piotr era fratele meu mai mare cu șase ani. Pentru mine, el a fost mereu stânca pe care m-am sprijinit. Când tata ridica vocea sau când mama plângea pe ascuns în bucătărie, Piotr era cel care mă lua de mână și mă ducea în grădină, sub nucul bătrân.

— Nu te teme, Ilinca. Eu sunt aici. Mereu voi fi aici.

Așa îmi spunea. Și eu îl credeam. Chiar și atunci când a plecat la facultate la București și eu am rămas singură acasă, tot simțeam că e aproape. Îmi scria scrisori lungi, pline de glume și povești din cămin. Când venea acasă, aducea mereu ceva pentru mine: o carte, o eșarfă colorată, o ciocolată. Știa că tata nu avea bani pentru mofturi.

Apoi a apărut Lidia. Frumoasă, sigură pe ea, mereu cu un zâmbet perfect. La început am încercat să o plac. Piotr părea fericit și asta conta cel mai mult pentru mine. Dar pe măsură ce timpul trecea, simțeam cum mă îndepărtează. Vizitele lui acasă s-au rărit. Telefoanele au devenit scurte și grăbite.

— Ilinca, trebuie să înțelegi că am și eu viața mea acum, îmi spunea el când îl rugam să vină la ziua mea.

— Dar eu sunt tot aici… îl rugam eu cu voce stinsă.

— Știu, dar nu pot mereu…

Când tata s-a îmbolnăvit grav, Piotr a venit doar pentru înmormântare. Lidia nu l-a lăsat să stea mai mult de două zile.

— Avem treabă la București, mi-a spus ea rece. Și-a făcut datoria de fiu.

Am simțit atunci că pierd ceva ce nu voi mai recupera niciodată.

Anii au trecut. Eu am rămas în orașul nostru mic din Moldova, profesoară la liceu. Piotr a făcut bani buni ca avocat în București. Ne vedeam rar, la sărbători sau la evenimente nefericite. De fiecare dată când îl vedeam, încercam să regăsesc băiatul care mă purta în spate când eram mică. Dar între noi era mereu Lidia — ca un zid invizibil.

Când Piotr s-a îmbolnăvit de cancer, am aflat ultima. Mama mi-a spus într-o seară târzie:

— Ilinca… Piotr e foarte rău. Nu cred că mai are mult.

Am fugit la București a doua zi. Lidia nu m-a lăsat să intru la el decât câteva minute.

— E obosit. Nu are nevoie de stres acum.

L-am găsit slab, palid, dar când m-a văzut a zâmbit ca odinioară.

— Ilinca… ai venit…

— Cum să nu vin? Tu ai fost mereu aici pentru mine…

A încercat să-mi strângă mâna, dar nu mai avea putere.

— Să nu uiți niciodată… te iubesc ca pe ochii din cap…

A doua zi a murit.

La înmormântare am stat lângă mama și ne-am ținut de mână ca două naufragiate. Lidia plângea teatral lângă sicriu. După slujbă, ne-a chemat pe amândouă la notar.

— Piotr a lăsat testament. Totul îmi revine mie — casa din oraș, apartamentul din București, economiile… Voi primiți doar această cutie cu fotografii și câteva scrisori vechi.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Nu se poate! Piotr nu ar fi făcut asta!

— Așa scrie aici… Uitați-vă dacă vreți…

Mama a început să plângă în hohote. Eu am luat cutia fără să spun nimic. Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am deschis cutia și am început să răsfoiesc fotografiile: eu și Piotr pe bicicletă; noi doi sub nuc; el ținându-mă de mână la serbarea de la grădiniță; scrisorile lui din facultate; o felicitare de ziua mea: „Pentru cea mai bună soră din lume”.

Am plâns până dimineața. M-am întrebat iar și iar: unde am greșit? De ce nu am contat destul încât să primesc măcar o parte din ceea ce am construit împreună? Cum poate sângele să fie atât de ușor dat la o parte?

Zilele au trecut greu. Mama s-a retras în tăcere. Eu mergeam la școală ca un robot și noaptea mă uitam la poze până adormeam cu ele în brațe.

Odată, la magazin, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina noastră bătrână:

— Săraca fată… Toată lumea știe cât l-ai iubit pe Piotr! Dar banii schimbă oamenii…

Am simțit că explodez:

— Nu vreau banii lor! Vreau doar să știu că nu am fost invizibilă pentru el!

Dar cine să-mi răspundă?

Acum stau aici, cu cutia mea de amintiri și mă întreb: oare familia e doar sânge? Sau e ceea ce rămâne după ce toți ceilalți au luat ce au vrut și au plecat?

Poate că nu contează ce ai în acte sau în bancă. Poate că adevărata moștenire e ceea ce porți în suflet — chiar dacă doare al naibii de tare.

Voi ce credeți? Ce face o familie să fie familie? Și cum treci peste sentimentul că ai fost dat la o parte chiar de cei pe care i-ai iubit cel mai mult?