Ultima săptămână cu mama: când casa nu mai e acasă

— Nora, unde ai pus cana mea preferată? vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu încercam să-l ajut pe Ion să se ridice din pat.

M-am oprit din ce făceam, simțind cum mi se strânge stomacul. Era abia a treia zi de când mama venise să stea la noi, după ce apartamentul ei fusese vândut de fratele meu, sub pretextul că nu se mai putea descurca singură. Dar aici, în casa mea, totul părea să se destrame.

— E pe raftul de sus, mamă, i-am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul. Dar deja simțeam cum tensiunea creștea cu fiecare oră petrecută împreună.

Ion mă privea cu ochii lui blânzi, dar obosiți. De când i s-au agravat problemele cu picioarele, depindea de mine pentru aproape orice. Îl iubesc, dar uneori simt că nu mai pot. Iar acum, cu mama aici, totul a devenit și mai greu.

— Nora, nu găsesc nimic în bucătăria asta! Totul e pus aiurea! a continuat mama, răscolind sertarele.

Am inspirat adânc și am mers la ea. Era mică de statură, dar încăpățânată ca o stâncă. Mâinile îi tremurau ușor, dar privirea îi era tăioasă.

— Mamă, te rog… încearcă să te obișnuiești. Știu că nu e ușor, dar nici pentru mine nu e simplu.

— Pentru tine? a ridicat ea tonul. Eu am lăsat totul în urmă! Casa mea, lucrurile mele… Și acum trebuie să cer voie pentru orice!

M-am simțit vinovată. Știam că nu-i ușor să-și piardă independența la 87 de ani. Dar nici eu nu mai eram tânără. Aveam 65 de ani și mă simțeam prinsă între două lumi: cea a copilului care vrea să-și mulțumească mama și cea a femeii care trebuie să-și îngrijească soțul bolnav.

Seara, după ce Ion a adormit greu, m-am așezat lângă mama pe canapea. Privea la televizor fără să vadă nimic.

— Mamă… știu că ți-e greu. Dar nici eu nu mai pot face față la toate.

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Nu mi-am imaginat niciodată că o să ajung să depind de copiii mei. M-am luptat o viață întreagă să vă cresc singură după ce tata a murit… Și-acum uite-mă.

Am vrut să-i spun că nu e vina ei. Că viața ne împinge uneori în colțuri din care nu mai știm cum să ieșim. Dar n-am putut. M-am ridicat și am mers la bucătărie să plâng în liniște.

A doua zi dimineață, Ion m-a prins de mână:

— Nu te consuma atât, Nora. Faci tot ce poți. Poate ar trebui să vorbiți deschis… Să-i spui ce simți.

Dar cum să-i spun mamei mele că prezența ei mă apasă? Că mi-e dor de liniștea casei mele? Că mă simt prinsă între două datorii imposibile?

În timp ce îi pregăteam ceaiul, mama a intrat în bucătărie fără zgomot.

— Nora… îmi pare rău că sunt așa dificilă. Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu devin o povară pentru tine.

Am lăsat lingurița jos și am privit-o în ochi:

— Și mie mi-e frică, mamă. Mi-e frică să nu te pierd… dar și să nu mă pierd pe mine în tot acest haos.

A venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou mamă și fiică, nu două străine obligate să împartă același spațiu.

Dar liniștea n-a durat mult. În aceeași după-amiază, fratele meu, Radu, m-a sunat:

— Nora, sper că mama se acomodează bine la tine. Eu nu pot s-o iau la mine, copiii sunt mici și apartamentul e prea mic…

Mi-a venit să țip:

— Radu, tu ai vândut apartamentul mamei fără să mă consulți! Acum totul a căzut pe umerii mei!

A tăcut câteva secunde:

— Știu… Dar tu mereu ai fost cea responsabilă din familie. Eu… n-am știut cum să procedez.

Am închis telefonul tremurând de furie și neputință. De ce trebuie mereu femeile să ducă greul? De ce sacrificiul nostru e considerat normalitate?

În zilele următoare, rutina s-a instalat ca o ceață grea: dimineața îl ajutam pe Ion la baie, apoi îi pregăteam mamei micul dejun. Încercam să le fac pe plac amândurora, dar mă simțeam tot mai obosită și invizibilă.

Într-o seară, mama a venit la mine cu o fotografie veche:

— Ți-o amintești pe bunica? Și ea a stat la noi în ultimii ani… Poate că așa e viața femeilor din familia noastră: mereu avem grijă una de alta.

Am privit poza cu ochii încețoșați de lacrimi. Da, poate că asta e soarta noastră. Dar oare chiar trebuie să fie așa?

Într-o noapte n-am mai putut dormi. M-am ridicat din pat și am ieșit pe balconul rece al apartamentului nostru din București. Priveam luminile orașului și mă întrebam: când va veni rândul meu? Cine va avea grijă de mine când nu voi mai putea?

A doua zi dimineață i-am spus mamei:

— Mamă… poate ar trebui să găsim o soluție împreună. Poate un ajutor extern… sau o casă unde să fii îngrijită corespunzător.

S-a uitat la mine cu tristețe:

— Mi-e teamă că acolo o să mor singură…

Am luat-o de mână:

— Și mie mi-e teamă că aici ne vom pierde una pe alta…

Nu știu ce vom face mai departe. Dar știu că nu mai pot duce totul singură. Și poate nici nu trebuie.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare cât timp putem sacrifica din noi pentru ceilalți fără să ne pierdem complet? Voi ce ați face în locul meu?