Uitata de ai mei: Strigătul unei mame către copiii săi

— Nu-mi vine să cred că iarăși nu răspunde nimeni… — am murmurat, ținând telefonul la ureche, ascultând tonul monoton care părea să-mi batjocorească speranța. Era deja a treia săptămână de când nu primisem niciun semn de la copiii mei, Irina și Vlad. Ploua mărunt, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare, în timp ce în casă domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de ticăitul sacadat al ceasului de pe perete.

Am lăsat telefonul pe masă și m-am uitat în jur. Pereții erau plini de fotografii vechi: Irina la serbarea de la grădiniță, Vlad cu primul lui trofeu la șah, eu și Mihai, soțul meu, la nuntă. Mihai nu mai era de mult, iar copiii mei… ei bine, nu știam unde erau cu adevărat. Fizic, la București, fiecare cu viața lui. Dar sufletește? Parcă dispăruseră din lumea mea.

M-am ridicat cu greu din fotoliu, simțind fiecare an care mi-a trecut peste umeri. Am tras perdeaua, privind strada pustie. Mă întrebam dacă și alți părinți simt aceeași durere: să fii uitat de cei pentru care ai renunțat la tot. Să nu mai contezi decât atunci când au nevoie de ceva. Să nu mai fii decât o voce pe care o pot ignora cu ușurință.

În seara aceea, am decis să le scriu un mesaj. Am tastat încet, cu degetele tremurânde: „Dragii mei, mi-e dor de voi. Aș vrea să vă văd, să stăm de vorbă. Dacă nu puteți veni, măcar sunați-mă. Mama.” Am apăsat „trimite” și am simțit cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz. Niciun răspuns.

A doua zi, am mers la piață. Vânzătoarea, tanti Maria, m-a întrebat:
— Ce mai faceți, doamna Lidia? Nu v-am mai văzut cu copiii de mult…
Am zâmbit forțat:
— Sunt ocupați, știți cum e…
Dar în sufletul meu, simțeam cum se adună o revoltă mocnită. De ce nu mai au timp pentru mine? Ce am făcut greșit?

Seara, am găsit curajul să o sun pe Irina. A răspuns după al treilea apel:
— Mamă, sunt la birou, nu pot vorbi acum. Te sun eu mai târziu, bine?
— Irina, doar voiam să aud ce mai faci… Mi-e dor de tine.
— Știu, mamă, dar chiar nu pot acum. Vorbim mâine.
A închis înainte să apuc să spun altceva. Mâinele acelea nu mai veneau niciodată.

Vlad era și mai greu de prins. Îi lăsam mesaje vocale, îi trimiteam poze cu pisica lui preferată, dar răspunsurile erau scurte și reci: „Sunt bine, mamă. Am mult de lucru.”

Într-o noapte, nu am mai rezistat. Am luat albumul cu poze și am început să răsfoiesc amintirile. M-am oprit la o fotografie cu noi trei, la mare, râzând cu gura până la urechi. Atunci mi-am dat seama: nu mai pot trăi așa. Nu vreau să fiu o povară, dar nici nu merit să fiu uitată.

A doua zi, am scos actele casei din sertar. Am privit lung contractul de proprietate. Casa asta fusese totul pentru noi: adăpost, căldură, sărbători, certuri și împăcări. Dar acum era doar o închisoare a singurătății mele. Am sunat la o agenție imobiliară.

— Bună ziua, mă numesc Lidia Popescu. Aș vrea să pun casa la vânzare.
— Sunteți sigură, doamnă? — m-a întrebat agentul.
— Da, sunt sigură. Nu mai am pentru cine să o păstrez.

În aceeași seară, le-am scris copiilor un mesaj lung:
„Dragii mei, am decis să vând casa. Nu vreau să vă deranjez, dar am nevoie să știu dacă vă pasă. Am nevoie de ajutorul vostru, măcar cu sfaturi. Dacă nu puteți sau nu vreți, voi merge mai departe singură. Dar să știți că doare.”

De data asta, Irina a sunat imediat:
— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce vrei să vinzi casa?
— Pentru că nu mai am pentru cine să o țin. Pentru că nu mai veniți, nu vă mai pasă. Pentru că nu mai pot trăi doar cu amintirile.
Irina a tăcut. Apoi, cu o voce stinsă:
— Îmi pare rău, mamă… Nu mi-am dat seama că te simți așa.

Vlad a venit a doua zi. Nu-l mai văzusem de luni de zile. S-a uitat la mine, apoi la pereții plini de poze.
— Mamă, nu trebuie să faci asta. Putem veni mai des, promit.
— Vlad, nu vreau promisiuni goale. Vreau să știu că mai contez pentru voi.

Au urmat zile tensionate. Irina și Vlad s-au certat între ei despre ce ar trebui să facă. Eu am stat deoparte, privind cum familia mea se destramă sub greutatea indiferenței și a vinovăției.

Într-un final, am hotărât să nu vând casa. Dar am pus o condiție: să ne vedem măcar o dată pe lună, să vorbim deschis, să nu ne mai ascundem după scuze.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că ar fi trebuit să plec, să-mi găsesc liniștea departe de tot ce mă doare. Dar încă sper că dragostea de mamă poate repara ceea ce indiferența a stricat.

Mă întreb adesea: oare câți părinți trăiesc aceeași durere? Oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât de mult doare să fii uitat de cei pe care i-ai iubit cel mai mult?