Testamentul lui David: Trădare sau Neînțelegere?

— Nu pot să cred, David! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? am urlat, cu mâinile tremurând, în timp ce țineam în mână hârtia care avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Era o seară rece de noiembrie, iar ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din București. David nu mai era acolo să-mi răspundă. Rămăsesem singură, cu ecoul promisiunilor lui în minte și cu un testament care îmi spulbera toate certitudinile.

David fusese soțul meu timp de 25 de ani. Ne-am cunoscut la facultate, la Litere, eu timidă și visătoare, el carismatic și plin de viață. Am crescut împreună, am trecut prin lipsuri, prin bucurii, prin nașterea celor doi copii ai noștri, Radu și Ioana. Am crezut mereu că suntem o familie unită, că dragostea noastră e mai presus de orice. Dar în acea seară, când avocatul a deschis plicul sigilat și a început să citească testamentul, am simțit cum totul se prăbușește.

— Doamnă Claire, vă rog să vă așezați, mi-a spus avocatul, domnul Popescu, cu o voce blândă dar fermă. Copiii erau acolo, cu fețele palide și ochii înlăcrimați. Ioana mă ținea de mână, dar simțeam că și ea e la fel de pierdută ca mine.

Testamentul era clar: apartamentul în care locuisem toată viața urma să le revină copiilor, iar eu aveam drept de ședere doar dacă ei erau de acord. Economiile noastre, puține la număr, fuseseră lăsate unei surori a lui David, despre care abia dacă știam ceva. Niciun cuvânt despre mine, nicio asigurare că voi fi protejată. Doar o frază scurtă: „Știu că Radu și Ioana vor avea grijă de tine.”

— Mama… nu știam nimic despre asta, a spus Radu încet, evitându-mi privirea.

— Cum a putut să facă asta? am întrebat printre lacrimi. Am fost lângă el când a avut nevoie, l-am îngrijit când era bolnav… De ce?

Nimeni nu avea răspunsuri. Sora lui David, Mariana, a venit a doua zi cu pretenții clare: voia banii imediat. Nu i-a păsat că eu rămâneam fără nimic. „Așa a vrut fratele meu,” mi-a spus rece. „Nu e problema mea.”

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Radu voia să vândă apartamentul ca să-și plătească datoriile la bancă. Ioana încerca să mă liniștească, promițând că nu mă va lăsa pe drumuri. Dar între ei au început certurile.

— Nu putem s-o dăm afară pe mama! a țipat Ioana într-o seară.

— Și eu ce fac? Dacă nu plătesc ratele pierd tot! a răspuns Radu nervos.

M-am simțit ca o povară. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva David avusese dreptate să nu-mi lase nimic. Poate nu meritam… Poate iubirea noastră fusese doar o iluzie.

Am început să caut răspunsuri printre lucrurile lui David. Într-o cutie veche am găsit scrisori netrimise către mama lui, în care îi povestea despre fricile lui: că nu va putea niciodată să mă facă fericită, că îi era teamă că după moartea lui voi fi singură și neajutorată. Scrisorile erau pline de regrete și nesiguranță.

— De ce nu mi-ai spus niciodată ce simți? am șoptit privind fotografia noastră de la nuntă.

Într-o zi, Mariana a venit din nou. De data asta era mai blândă.

— Claire… știu că e greu. Dar David mi-a spus odată că tu ești mai puternică decât crezi. Poate a greșit cu testamentul… Poate a vrut doar să-i responsabilizeze pe copii.

Am privit-o lung. Nu știam dacă să o cred sau nu. Dar ceva din vocea ei m-a făcut să sper că nu totul fusese trădare.

Radu a venit la mine după câteva zile.

— Mama… am vorbit cu Ioana. Nu vom vinde apartamentul. O să găsesc altă soluție pentru datorii. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

L-am îmbrățișat plângând. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură.

Viața mea s-a schimbat radical după moartea lui David. Am pierdut siguranța pe care o aveam, dar am câștigat ceva mai prețios: adevărul despre familia mea și despre mine însămi. Am învățat că uneori oamenii fac greșeli din frică sau neputință, nu din răutate.

Mă uit acum la fotografia noastră și mă întreb: oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat cei dragi? Și cât de mult putem ierta atunci când ne simțim trădați?