Tăcerea fiilor mei

— De ce nu răspunzi, Rareș? De ce nu răspunzi niciodată? vocea mea răsună în bucătăria prea mare pentru o singură femeie. Telefonul stă mut pe masă, ecranul negru ca o fereastră închisă spre lumea fiilor mei. E a treia oară săptămâna asta când încerc să-l sun. Și totuși, tăcerea lui Rareș e mai grea decât orice ceartă pe care am avut-o vreodată.

Mă așez încet pe scaun, cu mâinile tremurânde. Pe perete, fotografiile vechi mă privesc: eu, cu părul prins în coc, zâmbind larg între cei trei băieți și cele două fete. Atunci credeam că dragostea e de ajuns. Că dacă le dau tot ce am, dacă le gătesc supa preferată și le țin fruntea când au febră, nimic nu ne va despărți. Dar viața nu e ca în povești.

— Mamă, lasă-l, poate are treabă, îmi spune Irina, fata mea cea mică, intrând pe ușă cu plasele pline. — Hai să bem un ceai.

Irina vine aproape zilnic. E sprijinul meu, la fel ca și Ana, sora ei mai mare. Fetele au rămas aproape, mă sună, mă vizitează, mă ceartă când uit să iau pastilele. Dar băieții… băieții mei s-au dus fiecare pe drumul lui și au lăsat în urmă o tăcere care doare.

— Nu-i așa simplu, Irina. Nu mai știu nimic de el de două luni. Nici de Vlad sau de Mihai. Parcă nici n-ar mai fi ai mei.

Irina oftează și-și lasă capul pe umărul meu.

— Poate le e greu să vorbească despre ce simt. Știi cum sunt bărbații…

Dar eu știu că nu e doar asta. Îmi amintesc ultima ceartă cu Vlad, când mi-a spus că nu-l înțeleg niciodată, că îl sufoc cu grijile mele. Sau cum Mihai a plecat la Cluj fără să se uite înapoi, supărat că nu i-am aprobat alegerea iubitei lui. Rareș… Rareș a fost mereu cel mai tăcut. Când era mic, venea la mine noaptea și-mi spunea că-i e frică de întuneric. Acum întunericul e între noi.

Seara se lasă peste cartierul nostru vechi din București. Blocurile gri par și mai triste când lumina se stinge la geamuri. Mă uit la televizor fără să văd nimic. Mă gândesc la toate momentele când am ridicat vocea la ei, la toate zilele când am fost prea obosită ca să-i ascult cu adevărat. Am muncit toată viața la fabrica de confecții, am venit acasă târziu și am încercat să fiu mamă pentru cinci copii singură, după ce tatăl lor a plecat cu alta.

— N-ai nicio vină, mamă! îmi spune Ana când mă vede cufundată în gânduri. — Ai făcut tot ce-ai putut.

Dar vina nu se spală cu vorbe bune. O simt ca pe o povară în fiecare dimineață când mă trezesc și nu aud niciun glas bărbătesc prin casă.

Într-o zi de duminică, primesc un mesaj scurt de la Vlad: „Sunt bine. Am mult de lucru.” Atât. Fără „mamă”, fără „te iubesc”, fără nimic din ce-mi doresc să aud. Îi răspund cu un simplu „Ai grijă de tine”, dar știu că nu va citi mesajul decât peste zile sau poate niciodată.

La biserică, femeile de vârsta mea vorbesc despre nepoți și despre cum copiii lor vin acasă în fiecare weekend. Eu zâmbesc și dau din cap, dar inima mea se strânge ca o frunză uscată.

Într-o seară ploioasă, Irina mă găsește plângând în fața fotografiilor.

— Mamă, te rog… Nu te mai chinui așa! Poate într-o zi o să-și dea seama cât le lipsești.

— Dar dacă nu? Dacă am greșit atât de tare încât nu mai pot repara nimic?

Irina mă strânge în brațe.

— Nu există mamă perfectă. Dar tu ai fost cea mai bună pentru noi.

Zilele trec una după alta, monotone și reci. Uneori visez că băieții mei intră pe ușă râzând, ca atunci când erau mici și se băteau pe telecomandă sau furau prăjituri din cuptor. Alteori visez că îi pierd pentru totdeauna.

Într-o dimineață de primăvară, primesc un telefon neașteptat. E Mihai.

— Mamă… pot să vin pe la tine?

Inima îmi sare din piept.

— Sigur că poți! Oricând! Vinzi sufletul pentru un astfel de telefon după atâta timp.

Când îl văd în prag, cu ochii obosiți și barba crescută, îl strâng tare în brațe. Nu spunem nimic despre trecut. Bem ceai și mâncăm cozonac rămas de la Paște.

— Mi-a fost dor de casă, spune el încet.

— Și mie mi-a fost dor de voi…

Nu-l întreb nimic despre fratele lui sau despre viața lui la Cluj. Doar stăm împreună și ascultăm liniștea care nu mai doare atât de tare.

După ce pleacă Mihai, primesc un mesaj de la Rareș: „Mamă, iartă-mă că n-am sunat. Mi-e greu să vorbesc despre unele lucruri.”

Îi răspund doar atât: „Te iubesc oricum.”

Poate că nu voi mai avea niciodată casa plină ca altădată. Poate că băieții mei vor rămâne mereu niște străini tăcuți pentru mine. Dar știu acum că dragostea nu se măsoară în telefoane sau vizite dese. Se măsoară în răbdare și iertare.

Mă întreb uneori: oare câte mame trăiesc aceeași tăcere? Oare câți copii poartă cu ei dorința de a spune „te iubesc”, dar nu găsesc niciodată cuvintele potrivite? Dacă ați fi în locul meu… ați mai spera?