Sub masca bunătății: Povestea unui cadou care a dezgolit adevărul

— Mamă, de ce nu vine bunica niciodată la serbarea mea? Glasul Ilincăi răsună în bucătăria mică, acoperind pentru o clipă zgomotul apei care fierbe pe aragaz. M-am oprit din tăiatul legumelor, cu un nod în gât. Ce să-i spun copilului meu de șapte ani? Că bunica ei, Natalia, preferă să-și petreacă timpul la vila de la Snagov decât cu noi? Că, deși se plânge mereu că nu are bani, am văzut cu ochii mei cum și-a cumpărat o brățară de aur la ultima întâlnire de familie?

— Poate e ocupată, iubita mea. Dar știi că te iubește, nu?

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii ei mari, albaștri, atât de sinceri încât m-au făcut să mă simt vinovată pentru minciunile pe care le spun ca să-i protejez sufletul. Adevărul e că relația mea cu Natalia a fost mereu un câmp de luptă tăcut. Soțul meu, Radu, evită subiectul ca pe foc. „E mama, ce vrei să-i fac?”, îmi spune mereu, ridicând din umeri.

În ziua aceea, am primit un telefon neașteptat. Era Natalia.

— Am trecut pe la voi și v-am lăsat ceva la ușă. Să nu spui că nu mă gândesc la Ilinca!

Vocea ei era tăioasă, aproape ironică. Am coborât imediat și am găsit o pungă de plastic, veche, cu un ursuleț de pluș murdar și o carte de colorat jumătate folosită. M-am uitat în jur, rușinată de parcă cineva ar fi putut vedea umilința pe care o simțeam.

Când am intrat în casă și i-am dat Ilincăi „cadoul”, ea a zâmbit larg.

— Uite, mami! Bunica mi-a adus ceva!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Copilul meu era fericit pentru nimicuri, în timp ce mama lui Radu își permitea vacanțe în Grecia și haine scumpe. Am strâns din dinți și am încercat să nu plâng.

Seara, când Radu a venit acasă, i-am arătat punga.

— Asta e tot ce poate să-i dea nepoatei tale? Tu chiar nu vezi nimic ciudat?

El a oftat adânc.

— Las-o în pace. E bătrână, are problemele ei…

— Problemele ei? Radu, tu știi foarte bine că nu duce lipsă de nimic! De ce trebuie să ne prefacem că totul e normal?

A tăcut. Între noi s-a lăsat o liniște apăsătoare. M-am simțit singură ca niciodată.

În zilele următoare, am început să mă gândesc tot mai mult la ce înseamnă generozitatea adevărată. Îmi aminteam cum mama mea, Dumnezeu s-o ierte, îmi cosea rochițe din resturi de materiale doar ca să mă vadă zâmbind. Natalia avea totul și nu dorea să dea nimic.

Am decis să-i spun adevărul. Nu mai puteam suporta ipocrizia.

Într-o duminică, am invitat-o pe Natalia la noi la masă. A venit îmbrăcată elegant, cu un parfum scump care umplea toată sufrageria.

— Ce mai face Ilinca? a întrebat ea absentă, privind telefonul.

— Bine… Mulțumim pentru cadou, dar… Natalia, pot să fiu sinceră?

M-a privit cu sprâncenele ridicate.

— Sigur că da.

— Ilinca nu are nevoie de jucării vechi sau cărți rupte. Are nevoie de dragostea ta. De prezența ta. Și dacă vrei să-i faci un cadou, fă-l din inimă. Nu pentru că trebuie sau ca să bifezi ceva.

A rămas tăcută câteva secunde. Apoi a zâmbit forțat.

— Nu toți avem aceleași posibilități…

Am simțit cum îmi crește furia.

— Natalia, te rog! Știu foarte bine că ai bani. Toată lumea știe! Nu e vorba despre bani aici. E vorba despre respect și afecțiune.

Radu s-a fâstâcit pe canapea.

— Hai să nu ne certăm…

Natalia s-a ridicat brusc.

— Dacă nu vă convine ce fac eu pentru copilul vostru, atunci n-o să mai fac nimic!

A plecat trântind ușa. Ilinca a venit alergând din cameră.

— Mami, de ce a plecat bunica supărată?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Uneori oamenii mari uită ce e important cu adevărat…

În acea noapte n-am putut dormi. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău confruntând-o pe Natalia. Poate că am pierdut orice șansă ca Ilinca să aibă o relație cu bunica ei. Sau poate că era timpul ca cineva să spună adevărul.

A doua zi dimineață am găsit un mesaj pe telefon:

„Poate ai dreptate. Nu știu dacă pot fi altfel, dar mă voi gândi.”

Nu știu dacă se va schimba vreodată. Dar știu că nu mai pot accepta jumătăți de măsură pentru copilul meu.

Oare câți dintre noi trăim cu astfel de adevăruri ascunse în familie? Cât timp putem suporta ipocrizia doar pentru liniștea aparentă? Poate că uneori trebuie să rupem tăcerea ca să putem merge mai departe.