Soacra, noră și bătălia pentru sufletul fiului meu

— Vlad, iar nu ai spălat vasele? Ți-am spus de trei ori!
Vocea Irinei răsuna din bucătăria lor mică, iar eu, ascunsă după ușa de la intrare, simțeam cum mi se strânge inima. Venisem să le aduc niște plăcinte calde, dar am rămas nemișcată, cu tava în mâini, ascultând cum fiul meu, bărbat crescut cu grijă și dragoste, își cerea scuze ca un copil speriat.

— Scuze, Irina, am avut o zi grea la serviciu. Le spăl acum.

— Nu mă interesează! Și să nu uiți să dai cu aspiratorul în sufragerie. Și vezi că iar ai lăsat șosetele pe jos!

Am intrat încet, încercând să-mi ascund furia. Irina m-a privit scurt, cu acea privire rece pe care o cunoscusem abia după nuntă. Vlad s-a luminat la față când m-a văzut.

— Mamă! Ce surpriză! Ai adus plăcinte?

— Da, dragul meu. Am zis să vă fac o bucurie.

Irina a oftat și a început să aranjeze tacâmurile pe masă fără să spună nimic. Am simțit că nu sunt binevenită, dar nu puteam pleca. Nu așa. Nu când vedeam cum Vlad se topește pe zi ce trece.

La început am crezut că exagerez. Poate că Irina era doar obosită sau stresată. Dar zilele au trecut și scenele s-au repetat. Vlad făcea totul în casă: gătea, spăla, călca, făcea cumpărături. Irina venea de la serviciu și se așeza pe canapea cu telefonul în mână.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la farmacie să-i cumpere Irinei pastile pentru migrenă, am rămas singure.

— Irina, pot să te întreb ceva? De ce îl pui pe Vlad să facă totul?

M-a privit fără emoție.

— Pentru că așa vreau eu. Eu câștig mai bine decât el. Eu am un job mai stresant. Dacă nu-i convine, poate pleca.

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era fata blândă și zâmbitoare pe care o cunoscusem la început. Era altcineva. Sau poate nu o cunoscusem niciodată cu adevărat.

Când Vlad s-a întors, i-am spus că trebuie să vorbim. Am mers la mine acasă și i-am pus întrebarea care mă măcina de luni de zile:

— Vlad, ești fericit?

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă.

— Mamă… nu știu ce să fac. O iubesc pe Irina, dar simt că nu mai sunt eu însumi. Mă simt ca un servitor în propria mea casă. Dacă încerc să vorbesc cu ea, țipă sau mă ignoră zile întregi.

L-am strâns în brațe și am plâns împreună. Mi-am dat seama că nu pot interveni direct fără să risc să-l pierd de tot. Dar nici nu puteam sta deoparte.

Am început să-l invit mai des la mine, să-i gătesc mâncărurile preferate, să-l ascult fără să-l judec. Încet-încet, Vlad a început să-și recapete puțin curajul. A început să-i spună Irinei ce simte. Dar ea devenea tot mai rece.

Într-o zi, Vlad a venit la mine cu ochii roșii.

— Mamă… cred că o să divorțăm.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu asta îmi doream pentru el. Dar nici nu voiam să-l văd sclav în propria viață.

— Vlad, orice ai decide, eu sunt aici pentru tine. Dar vreau să știi că meriți să fii respectat și iubit.

Au urmat luni grele: certuri, împăcări false, promisiuni încălcate. Irina a încercat să-l convingă că el e problema. Că el e prea slab. Că ea merită mai mult.

Într-o noapte târzie, Vlad m-a sunat plângând:

— Mamă… am plecat de acasă. Nu mai pot.

L-am primit cu brațele deschise și i-am făcut patul în camera lui veche. A dormit două zile fără să se trezească.

După divorț, Vlad a început terapia. Încet-încet și-a revenit. A găsit un nou job și a început să iasă din nou cu prietenii lui vechi.

Eu? Am rămas cu întrebarea: unde am greșit? L-am crescut prea blând? Prea atent? Sau lumea s-a schimbat atât de mult încât băieții buni nu mai au loc?

Mă uit la Vlad acum și văd un bărbat care încearcă să-și reconstruiască viața din ruinele unei iubiri toxice. Și mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași dramă ca mine? Oare câți copii se pierd în relații care îi strivesc? Ce putem face noi, părinții, când ne vedem copiii suferind din dragoste?

Poate că răspunsul nu există sau poate că fiecare trebuie să-l găsească singur. Dar nu pot să nu mă întreb: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Cum ați reacționa dacă ați vedea că propriul copil devine umbra celui care era odată?