Scrisoarea pe care mama nu a trimis-o niciodată

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea tatălui meu răsuna prin ușa întredeschisă a sufrageriei, în timp ce eu, la paisprezece ani, stăteam lipită de perete, cu inima bătându-mi nebunește. Mama nu răspundea niciodată la astfel de izbucniri. Tăcea, cu ochii în pământ, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o piatră aruncată în sufletul ei.

Așa mi-o amintesc pe mama: tăcută, mereu cu privirea pierdută undeva departe, mereu cu mâinile ocupate — ba spălând vasele, ba călcând rufe, ba amestecând ciorba pe aragazul vechi din bucătărie. Când eram mică, îi invidiam pe copiii care primeau îmbrățișări și zâmbete largi de la mamele lor. Pe mama o simțeam ca pe o umbră rece care plutea prin casă. Îmi spuneam mereu: „Asta e, așa sunt oamenii mari. Așa e mama mea.”

Anii au trecut. Am crescut cu distanța asta între noi ca un zid de sticlă. Tata a plecat când aveam șaisprezece ani, lăsând-o pe mama singură cu mine și cu toate grijile casei. Nu am vorbit niciodată despre asta. Nici despre el, nici despre ce simțea ea. Doar tăcere. O tăcere apăsătoare, care mă făcea să mă simt vinovată fără să știu de ce.

Când am plecat la facultate la București, am simțit pentru prima dată că respir. M-am aruncat cu capul înainte în viață: prieteni noi, petreceri, iubiri trecătoare. Îi trimiteam mamei mesaje scurte: „Sunt bine”, „Am luat examenul”, „Vin acasă de Paște”. Ea răspundea la fel de sec: „Ai grijă de tine”, „Te aștept”.

Au trecut ani fără să ne apropiem. Când mă întorceam acasă, găseam aceeași femeie tăcută, cu riduri adânci și ochi obosiți. Încercam uneori să o provoc:
— Mamă, tu nu ai fost niciodată fericită?
Ea ridica din umeri și schimba subiectul:
— Vezi că s-a stricat robinetul la baie.

Apoi, într-o zi de noiembrie, m-a sunat vecina:
— Irina, vino repede… mama ta a căzut în curte.

Am alergat acasă cât am putut de repede. Mama era pe pat, palidă și slabă. Doctorii au spus că e grav. Am stat lângă ea zile întregi, ținându-i mâna în tăcere. Nu am avut curaj să-i spun tot ce mă apăsa pe suflet. A murit într-o dimineață rece, fără să spunem nimic important una alteia.

După înmormântare, am rămas singură în casa copilăriei mele. Am început să sortez lucrurile mamei: hainele ei modeste, fotografii vechi cu tata zâmbind forțat lângă ea, rețete scrise de mână pe foi îngălbenite. Într-o cutie mică de pantofi, ascunsă sub pat, am găsit o scrisoare împachetată cu grijă.

Pe plic scria doar atât: „Pentru Maria”. Maria era sora mamei mele, plecată în Italia de douăzeci de ani. Am deschis scrisoarea cu mâinile tremurânde:

„Dragă Maria,

Nu știu dacă voi avea vreodată curajul să-ți trimit aceste rânduri. Poate că nu vei citi niciodată ce simt cu adevărat. Mi-e dor de tine și mi-e dor de mine cea de altădată. M-am pierdut în grijile casei și în nefericirea mea. După ce a plecat Vasile (tata), am simțit că nu mai sunt nimic. Irina nu știe cât de greu mi-a fost să mă ridic din pat în fiecare dimineață și să merg mai departe doar pentru ea.

Nu am știut niciodată cum să fiu o mamă bună. Mama noastră ne-a crescut cu frică și rușine. N-am știut să iubesc altfel decât în tăcere. Poate că Irina mă va urî pentru asta. Dar sper ca într-o zi să mă ierte.

Cu dragoste,
Elena”

Am citit scrisoarea de zeci de ori, plângând în hohote pe podeaua rece a camerei mele. Pentru prima dată am văzut-o pe mama ca pe o femeie rănită, nu doar ca pe o mamă distantă. Am simțit un val de regrete: de ce nu am întrebat-o niciodată ce simte? De ce nu am încercat să sparg zidul dintre noi?

Am sunat-o pe mătușa Maria și i-am citit scrisoarea la telefon. A plâns și ea.
— Sora ta te-a iubit mult… doar că n-a știut cum să-ți arate.

În zilele care au urmat, am început să privesc altfel trecutul nostru: fiecare gest al mamei — ciorba caldă lăsată pe masă când veneam târziu acasă, hainele spălate și împachetate frumos — erau formele ei stângace de iubire.

Mi-am promis că dacă voi avea vreodată copii, nu voi lăsa tăcerea să se așeze între noi ca un zid rece. Vreau să vorbesc despre dureri, despre frici, despre iubire — chiar dacă doare.

M-am întrebat adesea: câte mame ca Elena trăiesc printre noi, suferind în taină? Câte fiice ca mine nu văd dincolo de zidul tăcerii?

Poate că e timpul să ne întrebăm unii pe alții: „Ce simți cu adevărat?” Și să avem curajul să ascultăm răspunsul.