O plimbare neașteptată: Confesiuni la apus și umbrele trecutului

— Gabriel, ai un minut? Vocea Magdalenei m-a surprins. Era aproape ora șase, biroul se golise, iar luminile reci ale calculatoarelor pâlpâiau pe ecrane ca niște ochi obosiți. M-am uitat la ea peste monitor, încercând să-mi ascund iritarea. Nu eram obișnuit să fiu abordat la final de program, mai ales de o colegă nouă.

— Sigur, ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să par amabil.

— Mă gândeam… dacă nu te grăbești acasă, ai vrea să ieșim la o plimbare? Să-mi arăți puțin orașul. Nu cunosc pe nimeni aici și… sincer, am nevoie să vorbesc cu cineva.

Am ezitat. Ilinca, soția mea, nu mă mai aștepta demult cu masa caldă sau cu întrebări despre ziua mea. În ultima vreme, serile noastre erau tăcute, fiecare cu telefonul lui, ca doi străini care împart același spațiu. Prietenii mei erau ocupați cu copiii sau cu alte griji. O parte din mine tânjea după o conversație reală.

— Bine, hai să mergem, am spus, surprinzându-mă chiar și pe mine.

Am ieșit împreună pe Calea Victoriei. Aerul era răcoros, iar luminile orașului se reflectau în vitrinele magazinelor închise. Magdalena mergea alături de mine cu pași mici, jucându-se nervos cu marginea gecii.

— Cum ți se pare Bucureștiul? am încercat eu să sparg gheața.

— E… agitat. Și totuși, mă simt foarte singură aici. Știi cum e să nu ai pe nimeni cu care să vorbești sincer?

M-a privit direct în ochi. Am simțit un nod în gât. Da, știam prea bine.

— Da, știu. Uneori mă simt la fel, am recunoscut.

Am mers așa câteva minute în tăcere. Apoi Magdalena a început să-mi povestească despre viața ei: un divorț recent, părinți bolnavi rămași în provincie, o carieră care nu-i aducea nicio satisfacție reală. M-am trezit spunându-i și eu despre Ilinca, despre cum ne-am îndepărtat fără să ne dăm seama, despre serile în care mă prefac că lucrez târziu doar ca să evit liniștea apăsătoare de acasă.

— Știi ce e cel mai greu? a spus ea la un moment dat. Să simți că nu mai contezi pentru omul de lângă tine.

M-am oprit brusc. Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Era exact ceea ce simțeam și eu, dar nu avusesem curajul să spun nici măcar în gând.

— Poate că ar trebui să vorbim cu ei… să încercăm să reparăm ceva, am murmurat.

— Sau poate că unele lucruri nu mai pot fi reparate, Gabriel. Poate că trebuie doar să acceptăm și să mergem mai departe.

Am ajuns în fața unei cafenele mici. Fără să ne dăm seama, ne-am așezat la o masă retrasă. Am comandat două ceaiuri și am continuat să vorbim. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că cineva mă ascultă cu adevărat.

La un moment dat, Magdalena mi-a atins mâna peste masă. Gestul ei era cald, dar nu avea nimic nepotrivit. Era mai degrabă o solidaritate între doi oameni răniți.

— Ți-e frică? m-a întrebat ea brusc.

— De ce anume?

— Să fii sincer cu tine însuți. Să recunoști că nu mai ești fericit.

Am rămas pe gânduri. Da, îmi era frică. Frică să nu rănesc pe cineva, frică de schimbare, frică de singurătate.

Când am ieșit din cafenea era deja noapte. Ne-am despărțit în fața stației de metrou.

— Mulțumesc pentru seară, Gabriel. Chiar aveam nevoie de asta.

— Și eu… mulțumesc.

Drumul spre casă mi s-a părut mai lung ca niciodată. Am intrat tiptil în apartament; Ilinca era pe canapea, cu ochii în telefon.

— Ai întârziat iar…

Vocea ei era plată, fără reproș sau interes real.

— Am ieșit la o plimbare cu o colegă nouă. Avea nevoie să vorbească cu cineva.

Ilinca a ridicat din umeri și s-a întors spre ecranul telefonului.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am întrebat dacă nu cumva și ea simte aceeași goliciune ca mine. Dacă nu cumva fiecare dintre noi așteaptă ca celălalt să facă primul pas spre adevăr.

A doua zi la birou, Magdalena mi-a zâmbit complice când ne-am intersectat privirile. Am simțit un fior ciudat – nu atracție fizică, ci recunoștință pentru că cineva m-a văzut cu adevărat.

În zilele următoare am început să vorbesc mai mult cu Ilinca. La început a fost greu; răspunsurile ei erau scurte, dar încet-încet am reușit să ne spunem ce ne doare. Nu știu dacă vom reuși să reparăm totul sau dacă drumul nostru se va despărți aici.

Dar știu că acea plimbare cu Magdalena m-a făcut să-mi dau seama cât de important e să nu te minți singur și să ai curajul de a cere ajutor când simți că te pierzi.

Oare câți dintre noi trăim vieți paralele sub același acoperiș? Câți avem curajul să spunem „nu sunt bine” înainte să fie prea târziu?