O Lecție Dureroasă: Fisurile din Căsnicia Noastră

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu singura care cară totul în spate! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele nespălate se adunau pe chiuvetă ca niște martori tăcuți ai frustrării mele.

Radu s-a uitat la mine peste marginea telefonului, cu sprâncenele ridicate, de parcă nu înțelegea ce spun. — Ce-ai pățit, Maria? Nu e ca și cum nu muncesc și eu…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ani de zile, după serviciu, alergam acasă să gătesc, să spăl, să fac temele cu copiii, să plătesc facturi. El venea târziu, obosit, și se prăbușea pe canapea cu telecomanda în mână. Îmi repetam mereu că „așa sunt bărbații”, dar în seara aceea nu am mai putut.

— Nu mai fac nimic! am spus hotărâtă. Să vedem cât rezistă casa fără mine.

A doua zi dimineață, am plecat la serviciu fără să pregătesc micul dejun. Copiii, Daria și Vlad, s-au uitat mirați la mine. — Mami, nu ne faci sandvișuri? — Întrebați-l pe tata, am răspuns scurt.

Radu a dat din umeri și le-a pus niște cornuri din frigider. Seara, când am ajuns acasă, găsisem aceeași dezordine. Am trecut pe lângă el fără să spun nimic. În zilele următoare, am continuat „greva”. Hainele murdare s-au adunat, frigiderul s-a golit, copiii au început să se plângă.

— Maria, ce-i cu tine? Nu vezi că nu merge așa? a izbucnit Radu într-o seară, când Vlad nu-și găsea uniforma curată pentru școală.

— Nu merge pentru cine? Pentru tine? Pentru copii? Pentru mine nu a mers niciodată! am răspuns cu voce ridicată.

A urmat o ceartă cum n-am mai avut niciodată. Am scos la iveală tot ce adunasem în suflet: resentimentele pentru serile în care mă simțeam invizibilă, pentru zilele în care eram doar „mama” și „femeia de serviciu”, nu și partenera lui.

— Dar tu crezi că mie mi-e ușor? a strigat el. Muncesc toată ziua ca să avem bani! Nu vezi că sunt obosit?

— Și eu muncesc! Și după serviciu începe a doua tură! De ce trebuie să fiu eu cea care ține totul?

Copiii s-au retras speriați în camera lor. Am simțit un nod în gât. Nu asta voiam. Nu voiam să-i rănesc pe ei.

În zilele următoare, tăcerea s-a așternut între noi ca o pătură grea. Radu încerca stângaci să facă unele treburi prin casă, dar totul era făcut pe fugă sau prost. Daria a venit la mine într-o seară și m-a întrebat cu ochii mari:

— Mami, voi vă certați din cauza noastră?

Am înghițit în sec. — Nu, iubita mea. Ne certăm pentru că uneori uităm să fim o echipă.

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să vorbesc deschis cu Radu. Am stat la masa din bucătărie, printre farfurii nespălate și jucării aruncate.

— Radu, nu vreau să ne pierdem unul pe altul. Dar nu mai pot trăi așa. Simt că mă sufoc.

El s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și vinovăție.

— Nici eu nu vreau să te pierd. Dar nu știu cum să fac altfel… Așa am văzut la ai mei: tata venea acasă și mama făcea totul.

— Poate tocmai asta trebuie să schimbăm noi. Pentru copiii noștri.

Am început să discutăm despre ce putem face diferit. Am făcut un plan: împărțim treburile casnice, fiecare are responsabilități clare. La început a fost greu — obișnuințele vechi mor greu. Dar încet-încet am început să lucrăm împreună.

Totuși, rănile nu s-au vindecat peste noapte. Au fost momente când mă întrebam dacă nu e prea târziu pentru noi. Dacă nu cumva fisurile din căsnicia noastră sunt prea adânci ca să mai poată fi reparate.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu m-a luat de mână.

— Îmi pare rău că te-am lăsat singură atâta timp… N-am știut cât de greu îți era.

Am plâns amândoi atunci. Pentru tot ce pierdusem și pentru tot ce încă puteam salva.

Acum încercăm să fim o echipă adevărată. Dar uneori mă întreb: câte familii trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte femei duc greul singure și câți bărbați nici măcar nu-și dau seama?

Oare chiar putem schimba ceva sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?