„Nu, mama ta nu se mută cu noi!” — Ultimatumul care mi-a schimbat viața

— Nu, mama ta nu se mută cu noi! am spus, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă. Radu s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Era târziu, aproape miezul nopții, iar în bucătărie mirosea a ceai de tei și a neliniște. De câteva zile simțeam că ceva plutește în aer, dar nu-mi imaginam că va fi chiar asta.

— Dar ce vrei să fac? E mama mea! Nu pot s-o las singură după ce-a rămas văduvă, a răspuns el, încercând să-și ascundă furia sub o mască de rațiune.

— Și eu sunt soția ta! Și ăsta e și casa mea! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Nu vreau să trăiesc din nou cu cineva care mă judecă la fiecare pas, care-mi critică mâncarea, hainele, felul în care-mi cresc copiii!

Mi-am amintit de anii de început ai căsniciei noastre, când doamna Viorica venea la noi „să ne ajute”, dar totul se transforma într-un șir nesfârșit de observații și reproșuri. „Așa nu se face ciorba!”, „Copilul trebuie să doarmă la ora opt!”, „Nu vezi că nu e curat pe jos?” — fiecare zi era o luptă surdă pentru un pic de liniște.

Acum, după zece ani de căsnicie și doi copii, credeam că am găsit un echilibru. Dar vestea asta m-a aruncat din nou în haos. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit jucăriile împrăștiate pe covor, am ascultat respirația liniștită a copiilor și m-am întrebat: oare chiar nu merit să am un colț al meu?

A doua zi dimineață, Radu a plecat la serviciu fără să mă privească. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o teamă care creștea ca o umbră. La prânz, m-a sunat mama:

— Ce ai, Ilinca? Te simt supărată.

— Nimic, mamă… doar obosită.

N-am avut curajul să-i spun adevărul. Știam că ea ar fi zis: „Lasă, mamă, că nu-i foc! O să vă descurcați voi.” Dar eu nu mai voiam să mă „descurc”. Voiam să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.

Seara, când Radu s-a întors acasă, am încercat din nou să vorbim. Copiii se jucau în camera lor, iar noi stăteam la masa din bucătărie ca doi străini.

— Ilinca, nu înțelegi… Mama n-are pe nimeni. Fratele meu e plecat în Italia, sora e la Cluj… Eu sunt singurul care poate s-o ajute.

— Și eu? Cine mă ajută pe mine? Cine are grijă de mine când simt că mă sufoc?

Radu a tăcut. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil. Poate chiar speriat.

— Nu vreau să aleg între tine și mama…

— Dar eu trebuie să aleg între mine și toată lumea? am întrebat încet.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Doamna Viorica a început să vină tot mai des „să vadă ce mai facem”. Își lăsa geanta pe hol ca și cum ar fi fost deja acasă. Îmi dădea sfaturi necerute despre orice: „Nu-i dai copilului destule vitamine”, „Rufele astea trebuiau spălate la alt program”, „Radu arată obosit, îl muncești prea mult”.

Într-o după-amiază, când copiii se jucau în curte, am găsit-o pe Viorica în bucătărie, răscolind prin dulapuri.

— Caut niște borcane pentru dulceață. La mine acasă știam unde e totul…

— Aici nu sunteți acasă… am spus fără să-mi dau seama cât de rece sunau cuvintele mele.

M-a privit lung, cu ochii ei mici și ascuțiți.

— O să fie greu pentru toată lumea dacă nu ne înțelegem…

În seara aceea am plâns în baie până mi-au amorțit obrajii. M-am gândit la copiii mei: ce vor simți ei dacă vor crește într-o casă plină de tensiuni? Ce fel de mamă sunt dacă nu pot să le ofer liniște?

Am început să caut soluții. Am vorbit cu o prietenă psiholog, Irina:

— Ilinca, ai dreptul la spațiul tău. Nu ești egoistă dacă vrei să-ți protejezi familia și sănătatea mintală.

M-am dus la Radu cu inima strânsă:

— Dacă mama ta se mută aici, eu plec cu copiii. Nu pot trăi din nou sub același acoperiș cu ea. Nu mai sunt fata speriată de acum zece ani. Am nevoie de respect și liniște.

A fost cel mai greu lucru pe care l-am spus vreodată. Radu a rămas mut. A doua zi a plecat la mama lui și s-a întors târziu.

— Am vorbit cu ea… Nu va veni aici. O să încercăm să-i găsim o soluție aproape de noi, dar separat.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe suflet. Dar știam că nimic nu va mai fi ca înainte. Radu era distant, iar eu mă simțeam vinovată că am pus granițe.

Au trecut luni până când lucrurile s-au așezat cât de cât. Relația cu soacra mea a rămas rece, iar cu Radu încă mai avem momente când ne privim ca doi străini care încearcă să-și amintească de ce s-au iubit.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare poți salva o familie fără să te pierzi pe tine însăți? Sau trebuie mereu să alegi între tine și ceilalți?