„Nu mai veni la mine!” – Povestea unei fiice între iubire și manipulare

— Nu mai veni la mine! Ai auzit? Nu mai vreau să te văd!
Vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă, ca o lamă rece. Am rămas cu receptorul lipit de ureche, cu inima bătându-mi nebunește. Era o zi de joi, ora 18:17, și tot ce știam despre mine și despre noi se prăbușea într-o secundă. Mă uitam la poza noastră de pe raft — eu, copilă cu codițe, ea zâmbind larg — și nu înțelegeam cum am ajuns aici.

Mă numesc Irina. Am 34 de ani și, până în acea zi, credeam că orice s-ar întâmpla, mama va fi mereu acolo pentru mine. Dar adevărul e că relația noastră a fost mereu un câmp minat. Tata a murit când aveam 12 ani, iar mama a rămas singură cu mine și fratele meu mai mic, Radu. De atunci, totul s-a schimbat. A devenit posesivă, anxioasă, gata să vadă pericolul oriunde. Dar cel mai tare mă durea felul în care mă făcea să mă simt vinovată pentru orice alegere.

— Dacă nu vii azi să mă ajuți cu cumpărăturile, cine știe ce pățesc! Poate cad pe scări și mor aici singură! îmi spunea aproape săptămânal.

Ani la rând am alergat între serviciu, apartamentul meu din Militari și garsoniera ei din Drumul Taberei. Îi duceam medicamentele, îi plăteam facturile, îi ascultam plângerile despre vecini sau despre Radu care „nu e bun de nimic”. Radu plecase la Cluj la facultate și nu se mai întorsese decât rar acasă. Eu rămăsesem „fata bună”, cea care nu-și lasă mama la greu.

Dar în ultimii ani, simțeam că mă sufoc. Prietenii mă întrebau de ce nu ies mai des cu ei, de ce nu merg în vacanță sau de ce nu-mi fac timp pentru mine. Iubitul meu, Vlad, îmi spunea mereu:

— Irina, nu poți trăi viața mamei tale! Ai dreptul la fericire.

Dar cum să-i explic că orice încercare de a mă desprinde era întâmpinată cu lacrimi, amenințări sau tăceri glaciare? Când i-am spus mamei că vreau să mă mut cu Vlad, a făcut o criză de nervi:

— Deci mă lași singură? După tot ce-am făcut pentru tine? Să știi că nimeni nu te va iubi ca mine!

M-am simțit ca un copil prins cu mâța-n sac. Am amânat mutarea luni întregi, până când Vlad a cedat și m-a întrebat dacă vreau cu adevărat o viață împreună sau dacă prefer să fiu „fata mamei” toată viața.

Apoi a venit ziua aceea fatidică. Mama mă sunase să-i duc niște pastile. I-am spus că nu pot ajunge decât după serviciu. A început să țipe:

— Nu-ți pasă! Dacă mor până vii tu? Mai bine nu mai veni deloc!

Am încercat să-i explic că am un job solicitant, că nu pot lăsa totul baltă oricând vrea ea. Dar n-a vrut să audă. A închis telefonul brusc.

Am stat pe canapea ore întregi, cu ochii în tavan. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama îmi citea povești, la zilele când îmi făcea clătite și râdeam împreună. Dar și la momentele când mă făcea să plâng pentru că nu eram „destul de bună”, când îmi spunea că fără ea n-aș fi nimic.

A doua zi am primit un mesaj scurt: „Nu mai veni. Nu am nevoie de tine.”

Am plâns ca un copil abandonat. Vlad m-a ținut în brațe fără să spună nimic. În zilele următoare am încercat să o sun, dar nu răspundea. Radu mi-a scris pe WhatsApp:

— Ce i-ai făcut mamei? De ce e atât de supărată?

I-am povestit totul. A oftat:

— Irina, trebuie să-ți vezi de viața ta. Mama ne manipulează pe amândoi de ani de zile. Eu am plecat tocmai ca să scap.

M-am simțit trădată și eliberată în același timp. Poate că Radu avea dreptate. Poate că era timpul să-mi pun limitele.

Au trecut două săptămâni fără niciun semn de la mama. În fiecare seară mă uitam la telefon sperând să primesc un mesaj sau un apel. Mă simțeam vinovată — dacă pățește ceva? Dacă are nevoie de mine și eu nu sunt acolo?

Într-o duminică după-amiază, am primit un telefon de la vecina ei, doamna Popescu:

— Irina, mama ta e bine, dar e foarte supărată. Zice că ai abandonat-o.

Am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuia mereu să fiu eu cea care cedează? De ce iubirea noastră era mereu condiționată?

Am decis să merg totuși la ea. Când am intrat pe ușă, m-a privit rece:

— Ce cauți aici? Nu ai înțeles că nu vreau să te văd?

Am început să plâng:

— Mamă, nu pot trăi așa! Nu pot fi mereu vinovată pentru tot ce ți se întâmplă!

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit:

— Toată viața mi-am sacrificat fericirea pentru voi! Și acum mă lăsați singură!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am realizat că nu voi putea niciodată să-i umplu golurile sau să-i vindec rănile din trecut.

Am plecat fără să ne îmbrățișăm. În drum spre casă am simțit o ușurare ciudată — ca și cum aș fi ieșit dintr-o cameră fără aer.

De atunci au trecut luni bune. Relația noastră e încă rece, dar eu am început terapia și încerc să-mi construiesc propria viață alături de Vlad. Uneori mă simt vinovată, alteori liberă.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la fericire? Oare câți dintre noi trăim viețile altora din teamă sau vinovăție? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta.