„Nu mă căuta, mamă” – Povestea unei despărțiri tăcute

— Nu mă căuta, mamă. Trebuie să trăiesc după cum simt eu.

Cuvintele astea mi-au rămas înfipte în minte ca niște ace reci, de fiecare dată când deschid telefonul și văd că nu am niciun mesaj nou. E trecut de miezul nopții, iar eu stau pe marginea patului, cu lumina stinsă, ascultând liniștea care s-a așternut peste apartamentul nostru de când Irina a plecat. E liniștea aia apăsătoare, care nu te lasă să dormi și nici să plângi cum trebuie.

Nu știu dacă să-i scriu sau nu. De fiecare dată când încerc să-i trimit un mesaj, mâinile îmi tremură și șterg tot înainte să apăs „Trimite”. Mi-e frică să nu o rănesc mai tare. Mi-e frică să nu o pierd de tot.

Irina a fost tot ce am avut. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Radu, a decis că viața cu noi e prea grea. Avea doar patru ani când a plecat el. De atunci, am fost doar noi două împotriva lumii. Am muncit la două joburi, am renunțat la ieșiri, la prieteni, la orice bucurie personală, doar ca ei să nu-i lipsească nimic. Poate tocmai asta a fost greșeala mea…

— Mamă, nu vreau să merg la Medicină! Nu vreau să fiu ca tine! — mi-a spus Irina într-o seară, cu ochii plini de lacrimi.

— Dar tu știi cât am muncit ca să ajungi aici? Ai intrat la una dintre cele mai bune facultăți din București! — i-am răspuns eu, încercând să-mi ascund dezamăgirea.

— Dar nu pentru mine! Pentru tine! Eu vreau altceva…

Atunci am simțit cum se rupe ceva între noi. Nu am știut să o ascult. Am crezut că știu mai bine ce-i trebuie. Am insistat, am presat-o, am făcut-o să creadă că orice alt drum ar fi un eșec. Și ea s-a închis în sine.

A început să lipsească de acasă tot mai des. Să vină târziu, să nu-mi spună unde merge. Odată am găsit un carnețel cu poezii scrise de ea. Erau pline de furie și tristețe. „Nu sunt păpușa ta”, scria pe una dintre pagini.

Într-o seară, după o ceartă urâtă — nici nu mai știu de la ce a pornit — a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors. A doua zi mi-a trimis acel mesaj: „Nu mă căuta, mamă. Trebuie să trăiesc după cum simt eu.”

De atunci, tăcere.

Am încercat să aflu ceva despre ea prin prietenele ei — Oana și Simona — dar nici ele nu știau mare lucru. „A zis că are nevoie de spațiu”, mi-a spus Oana într-o zi la telefon. „Nu vrea să fie controlată.”

M-am gândit să merg la poliție, dar ce să le spun? Că fata mea majoră nu vrea să vorbească cu mine? Că poate e undeva în orașul ăsta mare și rece și suferă? Sau poate e fericită fără mine…

În fiecare dimineață mă trezesc cu speranța că voi găsi un mesaj de la ea. Când aud pași pe scară, tresar, crezând că s-ar putea întoarce. Dar nu e niciodată ea.

Mama mea îmi spune mereu:
— Las-o, Elena! O să-și dea seama singură că are nevoie de tine.

Dar dacă nu-și dă seama? Dacă am pierdut-o pentru totdeauna?

Am început să merg la biserică mai des. Să aprind lumânări pentru sănătatea ei. Să mă rog pentru iertare. Seara, când mă uit la pozele noastre vechi — Irina micuță, cu zâmbetul ei larg și ochii luminoși — mă întreb unde am greșit atât de tare.

Într-o zi, am primit un plic fără expeditor. În el era o fotografie cu Irina pe o scenă mică, cântând la chitară. Zâmbea larg, părea fericită. Pe spate scria doar atât: „Sunt bine.”

Am plâns ore întregi ținând poza la piept. M-am bucurat că trăiește, că face ce-i place. Dar m-a durut că nu pot fi acolo lângă ea.

Vecina mea, doamna Viorica, m-a văzut plângând pe bancă în fața blocului:
— Elena dragă, copiii trebuie lăsați să-și găsească drumul lor. Știu că doare… dar poate așa trebuie.

Dar cum să accepți că ai pierdut legătura cu propriul copil? Cum să trăiești cu gândul că poate nu te va ierta niciodată?

Sunt zile în care mă învinovățesc pentru tot: pentru presiunea pusă pe ea, pentru lipsa de răbdare, pentru fricile mele transmise ei. Alteori mă revolt: oare chiar atât de greu i-a fost cu mine? Oare chiar nu meritam o șansă?

M-am înscris la un grup de sprijin online pentru părinți care au pierdut legătura cu copiii lor. Acolo am aflat că nu sunt singura care trece prin asta. Că mulți părinți din România se luptă cu același gol lăsat de copiii plecați sau înstrăinați.

Într-o seară, am visat că Irina venea acasă și mă îmbrățișa fără cuvinte. M-am trezit plângând și mi-am promis că dacă va reveni vreodată, n-o voi mai judeca niciodată.

Acum trăiesc din amintiri și speranță. Învăț să accept că Irina are dreptul la viața ei — chiar dacă asta înseamnă să mă excludă pe mine o vreme.

Dar uneori mă întreb: oare cât timp poate dura tăcerea asta? Oare va veni ziua când vom putea vorbi din nou ca mamă și fiică?

Poate că fiecare mamă ar trebui să se întrebe: cât de mult din ceea ce facem pentru copiii noștri e pentru ei… și cât e pentru noi? Voi ce ați face în locul meu?