Niciodată nu m-am așteptat la asta de la părinții mei: când casa copilăriei mi-a fost închisă în față

— Nu te mai întoarce aici cu plângeri, Irina! Ai o familie, du-te la soțul tău și rezolvă-ți problemele acolo!
Vocea mamei răsuna rece, aproape străină, dincolo de ușa grea pe care tocmai o trântise în fața mea. Ploua cu găleata, iar eu stăteam pe palierul blocului copilăriei mele, cu hainele ude lipite de piele și sufletul făcut fărâme. Nu-mi venea să cred. Îmi venea să urlu, să bat cu pumnii în ușă, să le spun cât de tare mă doare. Dar am rămas nemișcată, cu lacrimile amestecându-se cu picăturile reci de ploaie.

Totul începuse cu câteva ore înainte. Soțul meu, Radu — nu Anthony, cum ar fi sunat într-un film american, ci Radu, băiat crescut în cartierul nostru din Ploiești — venise acasă obosit și nervos. Eu pregătisem ciorbă de perișoare, dar el nici nu s-a uitat la masă. S-a trântit pe canapea și a început să butoneze telefonul. Am încercat să-i spun că mă simt singură, că mi-e greu să duc tot greul casei singură, dar răspunsul lui a fost un oftat lung și un „Iar începi?”

— Radu, chiar nu vrei să vorbim? Simt că nu mai suntem o echipă…
— Irina, lasă-mă cu prostiile astea! Toate femeile au probleme, dar nu fac atâta caz! Uite la maică-ta cum a stat cu taică-tu atâția ani fără să se plângă!

M-am simțit mică, invizibilă. M-am ridicat de la masă și m-am dus în dormitor. Am stat acolo o oră, două, ascultând cum televizorul bubuia din sufragerie. Când am ieșit, Radu deja dormea pe canapea. Am simțit că nu mai pot. Mi-am luat geaca și am ieșit în noapte, fără să știu unde mă duc. Singurul loc unde credeam că voi găsi alinare era casa părinților mei.

Când am ajuns la ei, mama a deschis ușa cu fața împietrită.
— Ce-ai pățit iar?
— Mamă… nu mai pot. M-am certat cu Radu. Nu mă ascultă deloc. Simt că mă sufoc…
— Irina, ai 32 de ani! Nu poți să vii aici de fiecare dată când ai o ceartă! Ce vrei să zică lumea? Că nu ești în stare să-ți ții bărbatul acasă?

Tata nici măcar nu s-a ridicat din fotoliu. L-am auzit bombănind:
— Las-o, Marioara! S-o lase Radu o zi nemâncată și o să-i treacă toate mofturile!

Atunci mama mi-a spus acele cuvinte care mi-au sfâșiat inima: „Du-te acasă la soțul tău! Aici nu mai e loc pentru certuri de copii.” Și mi-a închis ușa în față.

Am coborât scările blocului tremurând. M-am așezat pe o bancă sub un copac ud și am început să plâng în hohote. M-am simțit abandonată de toți: de soțul meu care nu mă vedea și de părinții mei care nu mă mai voiau.

A doua zi dimineață m-am întors acasă. Radu era deja plecat la serviciu. Pe masă era un bilet: „Sper că te-ai liniștit. Seara vin târziu.” Atât. Niciun „te iubesc”, niciun „îmi pare rău”.

Au trecut zile în care am mers ca un robot: serviciu-casă-serviciu-casă. Nimeni nu mă întreba dacă sunt bine. La birou colegele vorbeau despre vacanțe și copii, iar eu zâmbeam fals, ascunzând sub machiaj cearcănele nopților nedormite.

Într-o seară, după ce Radu a venit acasă și a început să țipe că nu e curat în bucătărie, am izbucnit:
— De ce nu mă asculți niciodată? De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează?
— Pentru că tu exagerezi tot timpul! Și părinții tăi zic la fel! Ai o fire prea sensibilă!

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu mai am unde fugi. Că sunt singură între două lumi care nu mă mai primesc: familia în care m-am născut și familia pe care mi-am construit-o.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama la telefon.
— Mamă, chiar nu vrei să mă asculți?
— Irina, tu mereu vezi totul negru! Toate femeile trec prin certuri! Nu poți divorța pentru orice fleac!

Dar pentru mine nu era un fleac. Era viața mea care se destrăma încet-încet.

Am început să citesc despre depresie și relații toxice pe internet. Am descoperit forumuri unde alte femei povesteau aceleași lucruri: soți absenți, părinți care le trimit „la locul lor”, rușinea de a recunoaște că nu ești fericită.

Într-o zi mi-am făcut curaj și am mers la psiholog. Prima dată când am spus cu voce tare „Nu sunt bine” am simțit că mi se ia o piatră de pe inimă.

Acum scriu aceste rânduri pentru voi, cei care poate vă regăsiți în povestea mea. Poate că și voi ați bătut la ușa părinților și ați găsit-o încuiată. Poate că și voi v-ați simțit striviți între așteptările altora și nevoile voastre reale.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine trăiesc în tăcere? Oare cât timp trebuie să treacă până când cineva te vede cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?