Moștenirea neașteptată: Străina care mi-a schimbat viața

— Nu se poate, domnule notar! Nu există niciun motiv pentru care soțul meu să lase ceva unei străine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în biroul sufocant, plin de dosare și miros de hârtie veche. Mâinile îmi erau reci, dar obrajii ardeau. În fața mea, notarul, domnul Dumitrescu, își drese glasul și mi-a întins o foaie.

— Doamnă Ionescu, vă rog să citiți cu atenție. Este dorința lui George, așa cum a lăsat-o scrisă.

Am apucat hârtia cu degetele încleștate. În testamentul lui George apărea un nume necunoscut: Ana Pop. O treime din tot ce munciserăm împreună urma să ajungă la această femeie. Am simțit cum lumea se destramă sub picioarele mele. George fusese totul pentru mine: iubitul din liceu, omul cu care am crescut și am construit o casă din nimic, tatăl fiului nostru, Vlad. Cum să fi existat o altă femeie în viața lui?

Am ieșit pe holul notariatului cu pași nesiguri. Vlad mă aștepta pe bancă, cu ochii roșii de la plâns. Avea doar 17 ani și deja viața îi dăduse o lovitură prea grea.

— Mamă, ce se întâmplă? Cine e femeia aia? m-a întrebat el, încercând să-și stăpânească furia.

— Nu știu, Vlad. Dar o să aflăm.

În zilele care au urmat, casa noastră din Piatra Neamț s-a umplut de tăcere și suspiciuni. Mama mea, doamna Rodica, a venit să stea cu noi. Nu a trecut mult până să înceapă să-și verse amarul:

— Ți-am spus eu că George era prea bun ca să fie adevărat! Bărbații toți au secretele lor… Dar tu nu m-ai ascultat niciodată!

Am încercat să nu-i răspund. Durerea era prea mare ca să mai pot suporta reproșuri. Seara, când Vlad adormea, mă uitam la pozele noastre din excursii, la scrisorile pe care mi le lăsa George pe frigider. Îmi aminteam cum râdea când îi povesteam despre copiii de la școală sau cum mă lua în brațe când aveam o zi grea.

Într-o dimineață ploioasă, am primit un telefon de la notar: „Doamna Ana Pop dorește să vă întâlnească. Spune că are ceva important să vă spună.”

Am acceptat întâlnirea cu inima cât un purice. Ne-am văzut la o cafenea mică din centru. Ana era o femeie în jur de 40 de ani, cu ochi verzi și păr castaniu prins într-o coadă simplă. Nu avea nimic ostentativ în felul ei.

— Doamnă Ionescu… Mia… știu că e greu să mă vedeți aici. Vreau doar să vă spun că nu am fost niciodată amanta lui George. Nici nu l-am cunoscut ca bărbat… ci ca frate.

Am rămas fără glas.

— Frate? Dar George nu avea frați! Familia lui s-a stins demult…

Ana a scos din geantă o fotografie veche: doi copii ținându-se de mână în fața unui bloc gri. Un băiat cu ochi albaștri și o fetiță cu părul ciufulit.

— Eu sunt aici… iar băiatul e George. Mama mea a avut o relație scurtă cu tatăl lui George înainte ca el să se căsătorească cu mama dumneavoastră-soacră. Am crescut la orfelinat după ce mama mea a murit. George m-a căutat când avea 20 de ani și mi-a promis că nu mă va uita niciodată.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— De ce nu mi-a spus niciodată?

Ana a zâmbit trist:

— Nu voia să vă rănească. Știa cât de mult țineați la ideea de familie perfectă… Și nici eu nu am vrut să stric ceva ce nu era al meu.

Am stat ore întregi vorbind despre copilăriile noastre paralele, despre dorințele și fricile noastre. Ana nu voia nimic material; voia doar să fie acceptată ca parte din familie.

Când am ajuns acasă, Vlad m-a întâmpinat la ușă:

— Ai aflat cine e?

L-am luat în brațe și i-am povestit totul. A ascultat fără să spună nimic, apoi a ieșit afară și s-a întors abia spre seară.

În zilele următoare, discuțiile cu mama au devenit tot mai tensionate:

— Nu poți accepta așa ceva! Sângele apă nu se face, dar familia e familie! Ce-o să zică lumea?

Am simțit că mă sufoc între trecut și prezent, între ceea ce credeam că știu și ceea ce era adevărul. Dar am ales să-l onorez pe George așa cum ar fi vrut el: cu inima deschisă.

La parastasul de 40 de zile, Ana a venit timid, cu o floare albă în mână. Vlad i-a făcut loc lângă noi la masă. Mama a oftat teatral, dar n-a mai spus nimic.

Au trecut luni până când am reușit să ne privim cu adevărat în ochi și să ne acceptăm ca familie extinsă. Vlad și Ana au început să vorbească tot mai des; el îi cerea sfaturi despre facultate, ea îi povestea despre viața ei grea și despre cum a supraviețuit singură.

Într-o seară târzie, privind spre cerul plin de stele din curtea casei noastre, m-am întrebat: Oare cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și cât curaj ne trebuie ca să iertăm și să primim necunoscutul în viața noastră?