Mai bine să nu-i cunoști: Povestea unei vacanțe de familie ratate

— Ioana, hai, nu mai fi așa încăpățânată! E doar o săptămână la mare, cu ai mei. Ce poate fi atât de rău? vocea lui Vlad răsună în bucătărie, în timp ce eu mă uit la ceas și încerc să-mi țin lacrimile în frâu.

— Vlad, anul trecut am venit acasă cu portofelul gol și sufletul plin de nervi. Ți-ai uitat cum ne-am certat în fiecare seară? Cum m-a făcut mătușa ta să mă simt ca o intrusă în propria vacanță?

El oftează, se apropie și mă ia de mână. — Dar e familie, Ioana. Nu putem să-i refuzăm. O să fie altfel, promit.

Îmi mușc buza. Îmi amintesc perfect: vara trecută, când am ajuns la Costinești cu toți ai lui Vlad – mătușa Lenuța, unchiul Gică, verișoara Mirela cu cei doi copii gălăgioși și soacra mea, doamna Mariana, care nu a încetat o clipă să mă compare cu fosta iubită a lui Vlad. Am stat într-un apartament mic, cu două camere, unde am dormit pe o saltea gonflabilă care se dezumfla noaptea. Micul dejun era o bătălie pentru ultima felie de salam, iar plaja am văzut-o doar printre drumurile la supermarket sau la farmacie după pastile pentru stomacul lui Gică.

— Nu vreau să mai trec prin asta, Vlad. Nu mai pot. E mai ieftin să nu-i cunoaștem, serios! îi spun cu voce joasă.

El râde amar. — Exagerezi. Ești prea sensibilă.

— Nu sunt sensibilă! Sunt obosită! Ai uitat cum am plătit noi totul? Cum Lenuța a uitat portofelul acasă și am rămas noi cu nota de plată la restaurant? Cum Mirela a dispărut toată ziua și ne-a lăsat pe noi cu copiii ei?

Vlad tace. Știe că am dreptate. Dar presiunea familiei e ca o piatră pe pieptul nostru. Mătușa Lenuța deja a sunat de două ori azi: „Ioana dragă, să-ți iei costumul ăla frumos, poate mergem la o terasă de fițe!”

Mă simt prinsă într-o capcană. Dacă refuzăm, suntem egoiști. Dacă acceptăm, ne sacrificăm liniștea și banii pentru niște oameni care nu știu ce înseamnă respectul pentru spațiul celuilalt.

În seara aceea, după ce Vlad adoarme, stau pe balcon și privesc luminile orașului. Îmi dau seama că nu e doar despre vacanță. E despre limitele pe care nu le-am pus niciodată între noi și familia lui. Despre cum fiecare gest al lor mă face să mă simt mică și neimportantă.

A doua zi dimineață, primesc un mesaj de la Lenuța: „Ioana, vezi că am găsit o ofertă super la Eforie! Doar 5 persoane într-o cameră! Ce zici?”

Îmi vine să râd și să plâng în același timp. Îi arăt mesajul lui Vlad.

— Nu pot să cred! zice el. Chiar nu văd nimic ciudat în asta?

— Nu văd. Pentru ei e normalitatea. Pentru mine e coșmarul.

Îmi adun curajul și îi spun lui Vlad:

— Eu nu merg. Dacă vrei tu să mergi cu ei, du-te. Eu rămân acasă.

Se uită la mine lung, ca și cum abia acum mă vede pentru prima dată.

— Chiar atât de rău a fost?

— Da, Vlad. Și nu vreau să mă pierd pe mine doar ca să le fac lor pe plac.

În zilele următoare, atmosfera e tensionată. Soacra mă sună și îmi spune că „nu e frumos” ce fac, că „familia trebuie pusă pe primul loc”. Mirela îmi trimite meme-uri cu vacanțe perfecte în familie. Lenuța insistă că „o să fie altfel anul ăsta”.

Dar eu nu mai cedez. Pentru prima dată în viață îmi apăr liniștea.

Vlad oscilează între loialitatea față de mine și presiunea familiei lui. Într-o seară vine acasă abătut.

— Am vorbit cu mama… E supărată rău pe tine.

— Știu. Dar eu nu mai pot trăi pentru aprobarea lor.

— Și dacă nu te vor mai accepta niciodată?

Îl privesc în ochi.

— Atunci poate nici nu merită să-i cunoaștem atât de bine.

În cele din urmă, Vlad decide să rămână cu mine acasă. Familia lui ne ignoră câteva luni bune. Dar liniștea din casa noastră e neprețuită.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că „așa trebuie”? Cât costă liniștea sufletului nostru? Poate chiar e mai ieftin să nu-i cunoști pe unii oameni…