Lecția pe care nu am vrut să o învăț: Povestea unei soții obosite

— Ioana, iar n-ai spălat vasele?
Vocea lui Radu răsună din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care zgârie o rană veche. Mă opresc din împachetatul hainelor și simt cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să urlu, dar mă abțin. În ultimii cinci ani, am învățat să-mi înghit furia, să-mi ascund lacrimile și să zâmbesc fals când vecinii ne întreabă „Cum vă merge?”

Ne-am mutat de două luni în apartamentul acesta nou din Militari. Pereții încă miros a vopsea proaspătă, dar între noi s-a instalat o răceală pe care niciun calorifer nu o poate alunga. Când am semnat contractul de vânzare-cumpărare, am crezut că va fi un nou început. Dar cutiile nedesfăcute și lista nesfârșită de treburi casnice au scos la iveală tot ce era nerezolvat între noi.

— Radu, am avut o zi grea la muncă. Poți să speli tu vasele azi? îl rog încet, cu vocea tremurândă.

El oftează teatral și trântește o farfurie în chiuvetă. — Mereu ai o scuză. Eu muncesc la fel de mult ca tine! Dar cine face curat? Cine gătește? Cine spală rufele? Cine plătește facturile? Eu! Eu! Eu!

Minciuna asta mă doare cel mai tare. Pentru că știu că nu e adevărat. Eu sunt cea care se trezește cu noaptea-n cap să pregătească pachetul pentru serviciu. Eu sunt cea care spală hainele, calcă, aspiră și gătește. El doar „ajută” din când în când, ca un favor pe care mi-l face.

În seara aceea, după ce Radu adoarme pe canapea cu televizorul pornit, mă uit la el și simt cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu mai pot. Nu mai vreau să fiu menajera casei noastre. Așa că pun la cale un plan: o să încetez să mai fac orice în casă. Să vadă și el cum e.

Trei zile nu ating nimic. Vasele se adună în chiuvetă, hainele murdare se îngrămădesc în coș, firimiturile dansează pe parchet. Radu nu zice nimic la început. Apoi începe să bombăne:

— Ce-i cu mizeria asta? Nu vezi că miroase urât?

Îl privesc calmă: — Nu am avut timp.

— Păi și eu ce fac? Să le fac eu pe toate?

— Poate ar trebui să le facem împreună.

Se uită la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer. — Ioana, tu ești femeie! E normal să te ocupi de casă.

Atunci simt că explodez. — Nu sunt sluga ta! Suntem parteneri sau nu?

Se ridică nervos și pleacă trântind ușa balconului. Îl aud cum își aprinde o țigară și vorbește la telefon cu maică-sa:

— Mamă, nu știu ce-i cu Ioana. Parcă nu mai e femeia cu care m-am însurat.

A doua zi dimineață, găsesc un bilet pe frigider: „M-am dus la mama. Să mă suni când te liniștești.”

Stau pe scaunul din bucătărie și mă uit la mormanele de vase murdare. Miroase a resturi vechi și a dezamăgire. Îmi sun sora, pe Alina.

— Ioana, nu mai plânge! Toate trecem prin asta. Dar dacă nu pui piciorul în prag acum, așa va fi toată viața ta.

— Dar dacă îl pierd? Dacă pleacă de tot?

— Atunci poate că nu era omul potrivit pentru tine.

Zilele trec greu. Radu nu mă sună, eu nu-l caut. Merg la serviciu ca un robot, mă întorc acasă și mă uit la pereții goi. Într-o seară, primesc un mesaj: „Putem vorbi?”

Îl las să intre. Are cearcăne adânci și ochii roșii.

— Ioana… îmi pare rău că am plecat așa. Dar nu înțeleg de ce te-ai schimbat atât de mult.

— Pentru că m-am săturat să fiu singură în doi! Nu vreau să divorțăm, dar nici nu mai pot trăi așa.

Tace mult timp. — Știi… mama mi-a zis că exagerezi. Dar cred că nici eu n-am fost corect cu tine.

Îl privesc cu speranță și teamă.

— Hai să încercăm altfel, spune el încet. Să facem împreună lista cu ce e de făcut și să împărțim treburile.

Începem timid: el spală vasele, eu dau cu aspiratorul; el duce gunoiul, eu gătesc cina. La început e greu — se enervează că nu găsește detergentul sau că aragazul nu e perfect curat. Dar încet-încet ne obișnuim.

Într-o seară, după ce terminăm totul, ne uităm unul la altul și izbucnim în râs.

— Parcă suntem la începutul relației, zice el.

— Poate chiar suntem…

Dar rana rămâne acolo, sub piele. Mă întreb dacă va fi vreodată cu adevărat partenerul meu sau doar un bărbat care „ajută” din când în când.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare câți bărbați cred că responsabilitatea casei e doar a femeii? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?